luni, 12 august 2013
Efectele religiei asupra creierului
Credinţele religioase, ca parte a naturii umane, se află adânc întipărite în creierul uman, totul fiind programat genetic încă de la apariţia noastră ca specie, susţin cercetătorii de la Universitatea Yale. Efectele religiei asupra creierului sunt mult prea puțin mediatizate și cercetate.
Cele mai clare dovezi se regăsesc în percepţia copiilor asupra vieţii şi a convingerii lor că mintea este separată de corp. O astfel de distincţie este cea care ne permite să credem în supranatural, în zei sau în prieteni imaginari. „Toţi oamenii au aceste convingeri. Ele se află în circuitele din creierul nostru şi nu dispar niciodată”, susţine profesorul Paul Bloom, psiholog în cadrul prestigioasei universităţi americane.
Pe măsură ce îmbătrânim, începem să ne concentrăm mai mult pe dimensiunea morală a credinţei şi mai puţin pe aspectele ei supranaturale, afirmă autorii studiului. Cu toate acestea, în perioadele grele ale unei existențe, tindem să ne apropiem de aspectele supranaturale, fapt dovedit de numărul mare de oameni care se reîntorc la credinţă în momentele de criză.
„Împărtăşirea credinţelor religioase i-a ajutat enorm pe strămoşii noştri, în special atunci când trebuiau să coopereze pentru a putea vâna, a apara comunităţile sau a-i îngriji pe cei suferinzi. Astfel am reuşit să întrecem celelalte specii în cursa evoluţionistă”, concluzionează acelaşi Paul Bloom.
Diferenţa dintre creierul unui credincios şi a unui ateu
Credinţa ajută la blocarea anxietăţii şi la minimizarea stresului, conform studiului unor cercetători din cadrul Universităţii Toronto, care a dezvăluit diferenţele creierului la credincioşi şi necredincioşi.
Participanţii au trecut prin testul controlului cognitiv Stroop, care presupune ataşarea de cap a unor electrozi, în vederea măsurării activităţii creierului. În comparaţie cu necredincioşii, cei care au credinţă au arătat o activitate mai mică în zona cortexului anterior (ACC), o porţiune a creierului care induce modificarea comportamentului, prin semnalizarea momentelor în care atenţia şi controlul sunt necesare. Acest fenomen are loc de obicei ca urmare a unor evenimente care produc anxietate, cum ar fi de exemplu atunci când greşim.
Cu cât este mai mare fervoarea religioasă, cu atât ACC-ul este mai mic, iar erorile mai puţine. Studiul arată că religia are un efect de calmare asupra credincioşilor, ceea ce îi face să fie mai puţin stresaţi în ceea ce priveşte înfruntarea necunoscutului sau a greşelilor.
Influenţa religiei asupra dezvoltării copiilor
Din punctul de vedere al statisticilor, cea mai răspândită credinţă din lume este creştinismul, cu 2,2 miliarde de adepţi, urmată de islamism, cu 1.6 miliarde de credincioşi, iar, mai apoi, de ateism, cu 1,1 miliarde. Budismul este o altă cultură destul de întinsă ca număr de adepţi, şi anume aproximativ 500 de milioane, dar în care majoritatea este concentrată în Asia.
Un studiu care a început în anul 1993, numit „K-12”, în Statele Unite ale Americii, a încercat să observe comportamentul pe care copiii ce aparţineau unor religii diferite îl efectuau la şcoală, dar şi maniera cu care valorile religioase moştenite sunt încorporate în aşteptările profesorilor, studenţilor şi părinţilor, atât în cadrul academic, cât şi în afara acestuia. („Efectul Pygmalion. Cercul vicios care ne defineşte rezultatele”). Cercetările efectuate asupra şcolilor catolice au descoperit că un copil are de câştigat atunci când cadrul academic şi părinţii comunică, în mod frecvent, şi încearcă să îi îmbunătăţească nivelul de învăţare.
În afară de şcoala catolică, studiile au demonstrat că celelalte cadre şcolare cu specific religios nu au avut un succes prea diferit, în privinţa dezvoltării abilităţilor unui copil, faţă de cele normale. Dar, conform cercetărilor, salariile profesorilor de la şcolile religioase sunt mai mari, aceştia efectuându-şi meseria mult mai bine faţă de ceilalţi care lucrează într-o şcoală de stat. („Sisteme alternative de învăţământ”). Mai mult decât atât, majoritatea şcolilor private promovează învăţarea prin practică, adeseori, şi mai puţin prin teorie, această formulă fiind una de succes în marile puteri ale lumii. În plus, acestea păstrează o legătură mai apropiată cu părinţii, deoarece este în interesul lor să aibă câţi mai mulţi elevi şi, totodată, cu rezultate cât mai bune.
Totuşi, sunt necesare să se efectueze mai mult studii cu privire la eficientă şcolilor private, deoarece rezultatele celor făcute până acum nu sunt prea concludente, şi, uneori, acestea sunt contradictorii. Problema principala este legată de calitatea studiilor pe care aceste şcoli le oferă, uneori existând o îndoctrinare evidentă pe care profesorii şi cadrul academic încearcă să o implementeze, iar acest lucru nu este tocmai corect. Ideal ar fi ca un copil să poată singur să ia o decizie în această privinţă şi să nu îi fie implementată în subconştient de către persoanele din jurul lui.
Școlile cu profil religios din Asia
Într-un studiu efectuat în şcolile din Japonia, a fost încercată o abordare în care să se înţeleagă scopurile, valorile şi aşteptările pe care le au şcolile cu profil religios, în special adepte ale creştinismul şi ale budismului, asupra copiilor. Din punct de vedere strict educaţional, ambele tipuri de şcoli promovează acelaşi tip de învăţare, şi anume cea colectivă, în care copiii caută, împreună, soluţii şi rezolva conflicte, probleme, şi aşa mai departe. De asemeni, este bine de ştiut că majoritatea şcolilor din Asia, în general, îşi adopta propriul stil de predare, în care activităţile variază destul de mult, rezultând într-o diversitate destul de mare cu privire la sistemul educaţional. Totuşi, impactul spiritual pe care îl au şcolile budiste şi creştine este destul de mare, dezvoltând în copil o arie spirituală şi filozofică ce afectează, adeseori în mod pozitiv, naturăacelor mici, mai ales în perioada preşcolară.
A fost demonstrat că majoritatea copiilor care urmează o astfel de şcoală sunt mai educaţi şi mai sociabili, fiind învăţaţi, de mici, să ia decizii şi să rezolve conflicte, acest lucru ajutându-i foarte mult odată ce ajung în perioada adultă. Chiar şi aşa, aceste două tipuri de religii nu sunt atât de asemănătoare. Cea creştină promovează un comportament strict, în care copiii nu au voie să treacă peste cuvântul profesorului, acesta având, întotodeauna, dreptate. În cealaltă tabăra, şi anume în şcolile budiste, se promovează o educaţie mai mult spirituală, în care copilul este învăţat să fie în pace cu propia persoană şi că orice lucru din natură are un suflet şi nu trebuie să fie perturbat.
Şcoala Budistă
Una dintre cele mai agreate şcoli din întreaga lume este cea budistă, deoarece aceştia au reuşit, cu succes, să îşi implementeze elementele tradiţionale cu preocupările moderne legate de şcoală.
Principalul scop al şcolii budiste este acela de a dezvolta un simt al empatiei şi al atenţiei cu persoanele din jur. Aceştia cred că bunătatea şi consideraţia ar trebui să fie extinse către toate lucrurile vii, inclusiv animale şi plante. Acest lucru reprezintă un aspect consistent al credinţei budiste, în care învăţăturile despre compasiune sunt fundaţia pe care se bazează profesorii. Ei doresc că, în fiecare săptămână, copiii să meargă la templu să mediteze, pentru a îşi atinge nivelul maxim de relaxare şi de a practica, în mod corect, zenul. Ideea din spatele Zen este aceea de a te detaşa, în mod complet, de gândurile, grijile şi complicaţiile unei minţi egoiste, prin diferite tehnici. („Yoga, pentru copii şi adulţi”)
Adeseori, copiii sunt invitaţi de către profesori să meargă cu toţii să planteze diferite plante, să dea de mâncare animalelor, dar şi să meargă în zone muntoase, în care aerul este curat şi creierul poate fi golit, aceştia fiind învăţaţi să mediteze. De fapt, ideea este de a trăi alături de natură, fără a o deteriora sau a o influenţă, printr-o adaptare continuă, ce poate dura şi întreaga viaţă.
Conform profesorilor din aceste şcoli, cea mai clară dovadă că o persoană nu este sociabilă sau nu a avut privilegiul de a învaţa, din perioada copilăriei, importanța acestui lucru, este tendinţa de a se comporta într-un mod egoist. Prin urmare, toţi cei care predau la şcoala budistă sunt foarte grijulii în privinţa promovării unui comportament social şi adecvat societăţii.
Ce strategii promovează şcoala Budistă
O strategie foarte bună, adoptată de cei din şcolile budiste, pentru a dezvolta sociabilitatea, este de a forma grupuri mari de copii, şi nu numai, cât mai des posibil. În plus, cu cât grupul este mai mare, cu atât copilul este mai dornic să înveţe, deoarece există o competiţie mai ridicată, spre deosebire de cele mai mici că număr.
O altă componentă de baza al acestei şcoli este aceea că un copil trebuie să îşi dezvolte părţile slabe, şi nu cele puternice, deoarece el are nevoie de echilibru, axându-se pe mai multe arii, cum ar fi muzica, inteligenţa, creativitatea, arta, şi aşa mai departe. De exemplu, dacă un copil este bun la muzică şi dezvoltarea lui se bazează doar pe îmbunătăţirea acestui aspect, acesta va avea o abilitate, per total, destul de dezechilibrată.
Budiştii se axează, în mod tradiţional, pe inteligenţă şi credinţă, acestea fiind cheia succesului către salvare. În plus, aceştia cred că ignoranţa, în combinaţie cu dorinţa, sunt forţele care previn o persoană să treacă peste stresul acumulat din varii motive. Ca un exemplu, cea mai mică rată de criminalitate din lume se află în rândul budiştilor, aceştia fiind, conform multor studii de specialitate, şi cei mai fericiţi, având speranţa de viaţă cea mai lungă.
Şcolile cu profil religios din România
Excluzând facultăţile de teologie, în România există doar şcoli catolice şi protestante private, în timp ce restul de astfel de cadre adoptă, în mod greşit, o îndoctrinare a unei ramuri a creştinismului, şi anume ortodoxismul. Deşi religia este în şcoli facultativă, ortodoxismul este implementat că obiect obligatoriu pentru copil de către cadrele didactice. Acest lucru poate avea urmări destul de grave asupra personalităţii unui copil, mai ales dacă acesta aparţine unui alt cult, putându-i fi schimbată gândirea şi credinţa fără voia lui.
Şcolile catolice par să implementeze un alt tip de educaţie faţă de cele de stat. Aici se promovează, de asemeni, destul de multă practică academică, dar şi multe evenimente sociabile între elevi. Adeseori, se organizează ieşiri la „iarbă verde”, unde, pe lângă faptul că cei mici se distrează, profesorii implementează, în acest eveniment, diferite modalităţi de predare. Acest tip de invatament este extrem de benefic, deoarece copilul îşi poate dezvolta o nevoie primară pe care omul o are implementată în subsconștient, şi anume socializarea. Iar, odată cu socializarea, se dezvoltă, în mod indirect, şi alte aspecte ale personalităţii.
Învăţământul preşcolar în şcolile catolice
În România, ca formă de învăţământ preşcolar religioasă, există doar şcoli catolice şi protestante. În cele protestante, un copil se poate înscrie doar dacă aparţine acestei religii, în timp ce, în scolilele catolice, orice creştin poate urmă studiile. Deşi par, şi sunt, din varii motive, diferite, la prima vedere, ele împart o sumedenie de modele culturale, ce sunt implementate în educaţia pe care o oferă copiilor.
Majoritatea şcolilor de acest gen includ o rugăciune zilnică, acest obicei fiind efectuat dimineaţa, în timpul meselor şi după efectuarea studiilor. De obicei, acestea nu au un timp desemnat pentru a asculta paragrafe din Biblie, în timp ce şcolile de stat, la orele de religie, 10% din timpul alocat este atribuit în această idee. De exemplu, de Crăciun, şcolile catolice şi cele protestante dezvoltă mai multe activităţi, în care copiii sunt direct implicaţi. Aceştia sunt sfătuiţi să citească paragrafe din cartea lor preferată şi să explice ce le-au plăcut cel mai mult şi efectuează alte activităţi care le dezvoltă imaginaţia şi sociabilitatea.
Şcolile catolice îşi contruiesc programele academice în jurul faptului că dragostea lui Dumnezeu este mesajul cel mai important pentru creştinism. Conform modelului cultural, copiii sunt daruri de la Dumnezeu, iar fiecare dintre ei ar trebui să fie apreciat extrem de mult. Ce este de apreciat în aceste şcoli este faptul că asertivitatea reprezintă formă de comunicare cea mai folosită, iar orice profesor trebuie să urmeze cursuri de psihologia copilului pentru a putea preda. Un alt aspect foarte important este acela că profesorii au ca prioritate încurajarea copiilor în a îşi expune propriile idei şi încercarea de a le explica detaliat colegilor. După aceasta, rezultă o discuţie care poate dura chiar şi o ora, în care profesorul nu intervine, adeseori, mai deloc.
În plus, este bine de ştiut faptul că acei copii cu dizabilităţi au prioritate, adeseori, în majoritatea şcolilor catolice, deoarece aceştia sunt predispuşi să dezvolte probleme legate de încrederea în sine, profesorii încercând să îi adapteze în societatea în care trăim.
Oricum, nu toate şcolile catolice sunt similare. De exemplu, multe dintre cele de la noi din ţară nu adoptă aceleaşi metode de predare ca în Occident, uneori sistemul fiind acelaşi ca în şcolile de stat. În plus, şcolile catolice care au şi cămin, promovează stingerea la ora 9 – 10, iar ora de trezire fiind la 6. În acest caz, unui copil poate să îi fie dereglat bioritmul, fiindu-i afectate mai multe aspecte, cum ar fi randamentul, potenţialul, şi aşa mai departe.
Concluzie
Desigur, fiecare tip de şcoală poate să aibă plusurile şi minusurile ei. Dar, cu siguranţă, cele mai bune nu promovează religia că fiind o necesitate, o obligaţie din partea copilului, ci o alegere pe care acesta ar trebui să o facă, putând cântări aspectele pozitive şi negative ale fiecăreia.
Efectele benefice ale religiei sunt ştiute de toţi, dar, adeseori, cele negative sunt ascunse sau denigrate de către majoritatea oamenilor. În ultimul deceniu, s-au făcut nenumărate studii, în care s-au comparat persoanele care urmau o religie oarecare cu ateii. Rezultatul a fost acela că persoanele credincioase erau mult mai stresate şi mult mai predispuse la dezvoltarea unor boli, în timp ce persoanele atee prezentau o sănătate generală mult mai bună, stresul fiind aproape inexistent în rândul lor.
Credinţa se naşte în creier
Cu ajutorul unei serii de întrebări pe teme religioase şi mai ales al tehnicii rezonanţei magnetice funcţionale (fMRI), un grup de cercetători de la Naţional Institutes of Health (Nih) din Statele Unite a reuşit să identifice zonele cerebrale ale credinţei religioase
Dacă Dumnezeu există, atunci creierul omului este “oglinda” ideală în măsură să-i reflecte imaginea. La credincioşi precum şi la necredincioşi, chestiunea existenţei vieţii de apoi implică arii din cortexul cerebral foarte evoluate, ce sunt – ca de altfel şi credinţa religioasă – absente la celelalte specii. Întrebând circa 60 de voluntari dacă ceea ce se întâmplă în lume reprezintă voinţa lui Dumnezeu, cercetătorii au ajuns la concluzia că, indiferent de răspuns, în creierul acestora se activează aceleaşi arii din cortexul frontal, cele legate de gândirea abstractă şi de luarea de decizii.
“Obiectivul nostru nu a fost să-l găsim pe Dumnezeu în creier, ci să înţelegem ce anume se întâmplă la nivel cerebral atunci când un om se gândeşte la divinitate”, a explicat Giovanna Zamboni, una din cercetătoarele implicate în studiu. “Am descoperit că persoanele necredincioase reacţionează la întrebările religioase într-o manieră similară cu cei crendinciosi, adică, independent de răspunsurile date de fiecare, instrumentele intelectuale utilizate pentru a aborda tema divinităţii sunt comune tuturor oamenilor”, a precizat ea.
Casca prin care îl vedem pe Dumnezeu
Vreme de mii de ani am meditat, am postit şi am organizat ritualuri. Ne-am rugat şi am făcut incantaţii pentru a realiza contactul cu planul divin. Dar dacă singurul lucru necesar pentru a-l vedea pe Dumnezeu constă doar într-un magnet poziţionat pe una dintre emisferele creierului?
În anul 2003, biologul evoluţionist britanic Richard Dawkins a devenit cobai în cadrul unui experiment ştiinţific. Neurocercetătorul Michael Persinger, coordonator al laboratorului de cercetare a minţii şi a conştiinţei, din subsolul clădirii ştiinţifice a Universităţii Laurentian, Sudbury, Canada, pretindea că a reuşit să le inducă experienţe religioase unor subiecţi prin stimularea unor regiuni specifice din creierele lor, cu ajutorul pulsaţiilor electromagnetice.
Dawkins, renumit atât pentru studiile biologice cât şi pentru criticile sale la adresa religiei, s-a oferit voluntar să testeze dispozitivul electromagnetic al lui Persinger – “maşinăria Domnului”, aşa cum au botezat-o unii jurnalişti. “Am fost dintotdeauna curios cum ar fi să am o experienţă mistică”, a declarat Dawkins la scurt timp după experiment, ocazie cu care şi-a mărturisit şi dezamăgirea pentru faptul că nu a experimentat “comuniunea cu universul” sau vreo altă senzaţie spirituală.
Chestiunea este controversată, împingând ştiinţa spre limitele ei. Religia este în mod cert cea mai complexă manifestare a celui mai complex fenomen cunoscut stiinţei, mintea umană. Dimensiunile religiei variază de la intens personale până la culturale şi geo-politice, iar cercetătorii studiază experienţele religioase din motive şi cu premise foarte diverse. Unii dintre ei speră să descopere raţiuni concrete ale ei şi să îmbogăţească credinţa, în timp ce alţii văd religia ca pe o relicva ruşinoasă a trecutului speciei umane, dorind totuşi să o explice.
Mulţi oameni de ştiinţă, asemenea lui Persinger, privesc creierul ca pe o cheie pentru înţelegerea religiei. Alţii se concentrează pe origini psihilogice, genetice, sau biochimice. Ştiinţa religiei are precedente istorice, Sigmund Freud şi William James abordând subiectul chiar în secolul trecut. Acum, cercetătorii moderni aplică tomografii, teste genetice şi alte instrumente puternice în încercarea de a localiza cauzele psihologice ale experienţei religioase, a-i caracteriza efectele, a începe să îi explice influenţa perenă şi poate chiar a le reproduce.
Experienţe la limita morţii
La Universitatea din Sudbury există un dispozitiv despre care se spune ca ar determina experienţe paranormale prin manipularea creierului uman cu ajutorul stimulării electromagnetice, pe baza unor tipare complexe de frecvenţă. Subiecţii testelor cu acest aparat au mărturisit, în procentaj considerabil, că folosirea “Căştii lui Dumnezeu” a născut în ei trăiri atât de profund spirituale încât li s-au părut complet reale. Dacă relatările sunt adevărate, unde ne duce acest fapt? Infirmă el experienţele de acelaşi fel pe care le-au avut unii oameni în afara experimentului din laboratorul doctorului Michael Persinger? Sau, dimpotrivă, confirmă solid relaţia dintre om şi Dumnezeu? Este paranormalul o forţă interioară sau un factor extern?
Pentru a examina subiectul, unii specialişti sunt de părere ca trebuie aprofundat conceptul experienţelor la limita morţii (NDE). De-a lungul timpului, aceste trăiri s-au manifestat în cazul oamenilor din toată lumea, indiferent de credinţă religioasă, de vârstă sau stil de viaţă, cu o oarecare regularitate. Adesea, astfel de situaţii par să aibă în comun anumite tematici în care subiectul asistă la scene şi vede obiecte şi personaje dincolo de înţelegerea mundană, experimentând concomitent emoţii puternice care declanşează atât teamă inexplicabilă şi disperare, cât şi împăcare şi unificare cu Universul.
Tocmai intensitatea acestor emoţii este cea care le oferă adesea oamenilor impulsul de a-şi schimba complet vieţile (în general într-o manieră considerată de ei mai bună) şi de a oferi speranţă nu doar lor înşişi cât şi celor pe care îi cunosc. Încă din anii ’70 s-au desfăşurat studii intense privitoare la cauzele acestor manifestări, iar doctorul Persinger crede că are răspunsul; un răspuns care, din păcate, nu este unul pe placul multora.
O experienţă de extracorporalizare este cea în care o persoană aflată în pragul decesului se autopercepe părăsindu-şi trupul către un tunel spre capătul luminos al căruia se îndreaptă cu viteză. Traversând acest tunel, oamenii se întâlnesc des cu prezenţe spirituale semnificative pentru ei. În general, experienţa este pozitivă şi optimistă, dar ocazional are conotaţii negative şi terifiante. Avansând în “călătorie” ajung aproape întotdeauna în punctul unde li se spune că trebuie să revină pe Pământ din motive care depăşesc înţelegerea, moment după care se trezesc la scurt timp. Este această aventură un concept Jung-ian asupra morţii, o manifestare onirică – şi deci complet imaginată – cauzată de o traumă foarte puternică? Sau, sub acţiunea aceloraşi stimuli, creierul percepe într-adevăr o lume exterioară, inaccesibilă în mod normal?
O lume paralelă?
Studiul doctorului Persinger a demonstrat că cei care poartă “casca Domnului”, o cască de motociclism cu electrozi şi bobinaje ataşate astfel încât să bombardeze zone cerebrale, cum ar fi lobii temporali, cu diferite frecvenţe magnetice, pot manifesta o serie de halucinaţii, de la impresia că vorbesc cu morţii până la a vedea fantome şi chiar a simţi moartea şi “senzaţiile” ulterioare ei. Dar a spune că acest dispozitiv poate explica în mod consistent paranormalul ca pe o halucinaţie este ca şi cum am pretinde că televizorul demonstrează că oamenii pe care ni-i arată sunt fictivi.
Casca Domnului este numele popular dat unui aparat de laborator mai corect numit “Casca Koren”, după numele lui Stanley Koren, de la Departamentul Neuroştiinţific al Universităţii Laurentian, care a construit-o conform specificaţiilor oferite de doctorul Michael Persinger.
Persinger a atras multă atenţie cu inveţia sa de natură, se spune, să îi inducă unei persoane senzaţia prezenţei lui Dumnezeu. Cercetătorul pretinde că poate crea o experienţă religioasă pentru oricine prin “dereglarea” creierului cu ajutorul unor pulsaţii electrice regulate. Această metodă determină lobul temporal stâng să traducă activitatea din partea dreaptă a creierului ca pe simţirea unei prezenţe. Această prezenţă poate fi interpretată ca orice, de la Dumnezeu până la demoni şi, atunci când implicaţiile experimentului nu îi sunt divulgate subiectului, aproximativ 80% dintre cei care poartă Casca lui Dumnezeu spun că simt pe cineva sau ceva în imediata apropiere.
Richard Dawkins, spre exemplu, faimos pentru criticile sale la adresa religiei, se numără printre cei neimpresionaţi de experiment. Bărbatul a purtat casca, dar în urma şedinţei de “paranormale” a declarat că nu a simţit altceva decât uşoare ameţeli şi crampe la nivelul picioarelor după ceva timp. Ca răspuns, Persinger susţine că unii indivizi ar putea fi mai predispuşi genetic la simţirea prezenţei Domnului sau a unei puteri măreţe, şi poate nici nu ar avea nevoie de un dispozitiv ca al lui pentru a realiza acest lucru.
Conform lui Persinger, câmpurile electromagnetice natural create pot cauza şi ele experienţe religioase, îndeosebi în cazul celor înclinaţi să îl simtă pe Dumnezeu. Spre exemplu, puternice ploi de meteoriţi au avut loc pe Pământ atunci când Joseph Smith, fondatorul Bisericii Sfinţilor Zilei de pe Urmă a fost vizitat de îngerul Moroni, precum şi atunci când Charles Taze Russell a format congregaţia Martorilor lui Iehova.
Cu cine vorbeşte Dumnezeu?
Dar există oare un avantaj în a fi genetic deschis spre Dumnezeu? Cercetătorii încearcă să discearnă dacă există vreun motiv evoluţionist pentru care creierele noastre sunt atât de receptive la experienţele religioase. Religia ar putea fi un efect secundar al creierului aflat in dezvoltare; creierele noastre au avut nevoie de mijloace prin care să îşi explice lumea din jurul nostru, aşa încât ar fi putut crea un sistem de credinţă la care să apeleze în caz că au întrebări.
De aceea, religia ar fi putut servi acestui scop oamenilor primari, prin povestile sale cumva supranaturale de explicare a cauzei şi a efectului. Dar acum, religia este o trăsătură complexă şi… costisitoare; implică timp şi sacrificii, cum ar fi rugăciunea, meditaţia, postul. Aceasta în timp ce astăzi ştiinţa explică tot mai des şi mai profund lumea. Nu ar fi trebuit oare ca religia să dispară până acum, daca a fost numai un mijloc de adaptare primitivă?
Ateii ar putea, desigur, spune cu destulă convingere că da. Însă, aşa cum atrage atenţia un antropolog şi cum un om înţelept a spus odată, chiar şi în orice ateu zace instinctul închinării şi, atunci când o situaţie periculoasă scapă de sub orice formă de control, acelaşi ateu tinde să îşi pună speranţele în ceva aflat mai presus de percepţiile simţurilor. Acest lucru ar putea indica faptul că creierul nostru va cătua mereu o formă de speranţă transcedentală sau o protecţie nelumească, fie ca se cheamă sau nu Dumnezeu.
Iar unii biologi evoluţionişti argumentează că există importante beneficii individuale şi colective pentru o minte conectată la religie. Individual, cei care cred ca ceva mai mare decât ei înşişi veghează la bunăstarea lor, par să ia decizii mai bune în termeni de adaptare evolutivă; de asemenea, pot fi mai puţin predispuşi la excese sau comportamente periculoase, dacă au impresia că cineva dincolo de ei ar putea dezaproba aceste lucruri. Dar adevăratul beneficiu s-ar putea rezuma la o faţetă a darwinismului care nu mai atrage foarte multă atenţie: supravieţuirea unor întregi grupuri.
O abordare nouă
Spre deosebire de alţi cercetători care au cautat înaintea lui prezenţa divină în creierul uman, Persinger încearcă să explice trăirea religioasă dintr-un unghi complet diferit, unul cu influenţe patologice. Conştiinţa de sine, notează Persinger, este mediată în mod obişnuit de emisfera stângă a creierului – în speţă de lobul temporal stâng, aflat cumva în spatele ochiului stang.
Atunci când creierul este uşor bruiat – de o traumă cranio-cerebrală, o traumă psihologică, un atac vascular, droguri, sau o criză epileptică – sinele din partea stângă a creierului nostru poate interpreta activitatea din emisfera dreaptă ca pe un alt sine, sau ca pe ceea ce Persinger numeşte “o prezenţă simţită”. Astfel, în funcţie de circumstanţe şi de experienţa de viaţă a fiecaruia, respectiva prezenţă simţită s-ar putea percepe ca o fantomă, un înger, un demon, un extraterestru, sau chiar ca pe Dumnezeu. De aceea, religia, sugerează cercetarea lui Persinger, ar putea fi un fenomen strict cerebrală.
Persinger a fost inspirat, în parte, de neurochirurgul canadian Wilder Penfield, care a studiat pacienţi epileptici în anii ’50. Pregătindu-i pentru operaţie, Penfield a stimulat diferite regiuni cerebrale cu electrozi şi le-a cerut pacienţilor să descrie senzaţiile rezultate (deoarece creierul nu are receptori de durere, pacienţii aflaţi sub chirurgie neurologică nu trebuie sa fie adormiţi cu anestezic). Unii pacienţi, atunci când lobii lor temporali au fost stimulaţi, spuneau că aud voci şi văd aparţii – nu neapărat experienţe religioase, dar în mod cert unele misterioase.
Aflând despre acest caz, Persinger s-a întrebat daca nu cumva o anumită zonă din creier, stimulată printr-un electrod, ar putea să producă asemenea impresii. A încercat să şi răspundă la această întrebare construind un dispozitiv care constă din solenoizi ce îmbracă craniul şi transmit computerizat impulsuri electromagnetice către zone specifice din creier. Persinger a testat maşinăria pe sute de subiecţi şi pretinde că până la 80% dintre aceştia au simţit o prezenţă în timpul stimulării.
Criticii acuză faptul că subiecţii lui Persinger ştiu în general dinainte cum ar trebui să-i afecteze casca şi, prin urmare, s-ar putea să fie doar ţintele sugestiei. Un grup al Universităţii Uppsala, din Suedia, a descoperit că subiecţii care nu au aşteptări nu experimentează efecte psihologice neobişnuite ca rezultat al stimulării cerebrale electromagnetice. Persinger a contrat aceste declaraţii spunând că în cel puţin două dintre studiile lui, sugestionarea nu ar fi putut fi responsabilă, şi că suedezii nu au folosit în mod corespunzător echipamentul.
Cum funcţionează
Casca Koren aplică semnale magnetice complexe la nivelul capului persoanei care o poartă. Dispozitivul se conectează la un computer printr-o “cutie neagră” care circulă ciclic semnalele prin intermediul a patru bobinaje dispuse de ambele părţi ale capului deasupra lobilor temporali ai creierului. Lobii temporali reprezintă acea zonă cerebrală pe care mulţi cercetători o consideră sursa experienţelor spirituale şi religioase.
Sesiunile experimentale au loc într-o cameră acustică – o cameră complet izolată fonic. O mare parte a activităţii lobilor temporali este dedicată monitorizării sunetului ambiental. Cum lobii temporali reprezintă sursa experienţelor mistice, liniştea ajută mult la crearea acestor experienţe în laborator.
Folosită ca unealtă de cercetare a rolului creierului în trăirile religioase, dar şi pentru că unii dintre cei care au purtat-o au simţit prezenţa Domnului, Casca Koren a fost supranumită “Casca lui Dumnezeu”.
Până în prezent, câteva zeci de oameni au raportat că au simţit prezenţa lui Hristos şi chiar că i-au văzut faţa în camera experimentală. Majoritatea acestor oameni au folosit alternativ atât numele Hristos cât şi Dumnezeu. Cei mai mulţi sunt maturi (peste 30 de ani) şi religioşi. De departe, cele mai multe prezenţe resimţite au fost atribuite rudelor decedate, Marilor Forţe, unui spirit sau vizând ceva echivalent.
Orientarea către direcţia înger sau demon pare a fi strâns relaţionată cu afectul (placere-teroare) asociat experienţei. Dacă echipamentul şi experimentul au produs o prezenţă ce este într-adevăr a lui Dumnezeu, atunci, caracteristicile extrapersonale, intangibile şi independente ale definitiei Domnului ar putea fi puse în discuţie.
Acesta este un lucru important la Casca lui Dumnezeu. Chiar şi dacă numai câţiva oameni l-au vazut pe Dumnezeu prin intermediul ei, se ridică o întreagă serie de noi întrebări la care teologia nu a mai fost nicicând nevoită să răspundă. Experienţele celor care au ajuns faţă în faţă cu Dumnezeu ar putea fi exemplul unei foarte rare activităţi cerebrale. Dacă l-au întâlnit într-adevăr pe Dumnezeu, atunci de ce tocmai în această împrejurare experimentală şi nu altfel? Poate cineva să îl controleze pe Dumnezeu controlând creierul unei persoane?
Casca lui Dumnezeu, sau a diavolului?
Implicaţiile pe teritoriul teologiei sunt evidente. Poate că Dumnezeu există, dar a aşteptat ca umanitatea să se dezvolte suficient pentru a-l descoperi în creier înainte să se arate în circumstanţe pe care oamenii le pot controla. Poate că Dumnezeu există numai în creierele noastre. Poate că există obiectiv şi a ales să îi binecuvânteze pe 1% dintre subiecţii studiului doctorului Persinger cu apariţii ale lui, pentru că îi îndrăgeşte. Poate există, dar le apare doar celor cu o dispunere neuronală potrivită în momente de prezenţă a unui tipar potrivit de activitate cerebrală şi nu în funcţie de ceea ce vede în inimile lor. Implicaţiile aduse de Casca Koren sunt mult mai numeroase decât dispozitivul în sine.
Mai există şi programul computerizat denumit “Complex”, creat de Stanley Kore şi care îi permite unui PC să creeze semnalele electromagnetice necesare. Aceste semnale sunt derivate din activităţile encefalografice vizibile în anumite regiuni din creier. Aşa cum creierul răspunde specific la substanţe chimice, fa fel răspunde şi la semnalele magnetice. Şi pentru că aceste semnale sunt complexe şi iregulate, este necesar un program de computer special pentru a le produce.
Ultima componentă a experimentului, după camera complet izolată fonic, este “cutia neagră”, care transformă ceea ce emite computerul în ceea ce recepţionează Casca Koren. Această cutie este un DAC (digital-to-analog converter) specializat şi reprezintă miezul tehnologiei. Restul componentelor Căştii lui Dumnezeui sunt mai degrabă comune.
“Casca lui Dumnezeu” este oarecum un nume eronat, prin care se dă impresia ca dispozitivul poate produce experienţa întâlnirii cu Dumnezeu. Dar aparatul a produs, spun declaraţiile, şi viziuni ale unor fiinţe demonice, experienţe de extracorporalizare, realităţi alternative şi o gamă largă de alte experienţe paranormale. Putea fi numită după oricare dintre acestea, dar jurnaliştii au preferat nume mai senzaţionale; or, mai senzaţional decât Dumnezeu nu este nimic.
O întrebare care se ridică fervent referitor la Casca Koren este posibilitatea de a obţine una. Casca există strict în laboratorul unde a fost construită şi nu este disponibilă publicului. Totusi, o versiune comercială există, sub denumirea de Shiva Neural Stimulation System, şi poate fi achiziţionată de orice persoană fizică.
Să presupunem că cercetătorii au descoperit într-adevăr o modalitate prin care să ne ofere auto-transcendenţă mistică şi eliberatoare. Ne-am dori oare această… putere? Înainte ca Timothy Leary să promoveze LSD-ul ca fiind o rută spre introspecţii psihologice şi spirituale profunde, CIA i-a studiat potenţialul de spălare a creierului. De aceea, Persinger avertizează că în mâinile nepotrivite, o adevărată maşinărie puternică şi precisă care să stabilească un contact cu “Dumnezeu”, capabilă să inducă credinţe sau semnale ce par a veni direct de la Sursă, ar reprezenta unealta supremă de control al minţii.
Cum arată Dumnezeu în creier ?
Dr. Andrew Newberg, unul dintre cei mai controversaţi oameni de ştiinţă din prezent, acelaşi savant care a propus înfiinţarea unei noi ştiinţe, neuroteologia, este convins că a descoperit activităţi nebănuite ale creierului, în timpul rugăciunilor şi meditaţiilor. În încercarea să de a dovedi că există o legătură strânsă între creierul uman şi teologie, el a examinat activitatea cerebrală a mai multor preoţi budişti înainte şi în timpul meditaţiilor.
Newberg a descoperit o activitate intensă în lobul frontal al meditatorilor, zona responsabilă cu atenţia şi puterea de concentrare, efecte pe care cercetătorul le atribuie experienţelor religioase.
Cu toate acestea, mediul academic internaţional nu a fost deloc impresionat de rezultatele omului de ştiinţă, susţinând că acesta nu a descoperit decât o activitatea cerebrală legată, mai degrabă, de meditaţie decât de aspecte religioase. Şi totuşi, nu sunt primele cercetări de acest gen.
Un studiu efectuat luna trecută de către oamenii de ştiinţă de la Universitatea din Oregon a demonstrat că, prin meditaţie şi rugăciune, oamenii pot obţine un creier mai sănătos. Studiul s-a desfăşurat timp de o luna, iar subiecţii trebuiau să mediteze circa jumătate de ora în fiecare zi. Un alt grup a trebuit să experimenteze tehnicile de relaxare, fără vreo legătură cu religia. Diferenţele au fost clare, în sensul că membrii grupului de meditatori au prezentat o mai bună circulaţie a sângelui în zonele cerebrale responsabile cu emoţiile.
Newberg a ţinut să menţioneze că, deşi studiile sale indică faptul că religiozitatea este doar o experienţă de natură biologică, el nu exclude existenţa unei divinităţi.
Oamenii religioşi sunt mai puţin inteligenţi decât ateii, în conformitate cu o nouă revizuire a 63 de studii ştiinţifice făcute în ultimele decenii.
O echipa de cercetători condusă de Miron Zuckerman, de la Universitatea din Rochester, a constatat “o relaţie negativă între inteligenţă şi religiozitate”, în 53 din cele 63 de studii. Chiar şi la o vârstă foarte înaintată, e puţin probabil că oamenii inteligenţi cred într-o divinitate.
Studiile folosite în lucrarea lui Zuckerman include, între altele, o analiză de-a lungul vieţii a 1.500 de copii inteligenţi, cu un IQ de peste 135 – analiză care a început în 1921 şi care continuă şi în zilele noastre.
Chiar şi atunci când au ajuns la vârstă de 75 sau 91 de ani, aceste persoane nu au devenit religioase, contrar credinţei generale care spune că oamenii îşi întorc faţă spre Dumnezeu atunci când îmbătrânesc.
De-a lungul timpului, diverşi oameni de ştiinţă care au studiat comportamentul acestor oameni au notat că “nu au atitudine religioasă”.
Încă din 1958, Michael Argyle a concluzionat: “Deşi copiii inteligenţi înţeleg conceptele religioase de foarte devreme, ei sunt primii care se îndoiesc de adevărul religiei”.
Un studiu făcut în 1916, citat în lucrarea lui Zuckerman, spune că “58% la sută din oamenii de ştiinţă din Statele Unite, selectaţi aleatoriu, şi-au exprimat neîncrederea sau îndoială în existenţa lui Dumnezeu. Acest procent a crescut la 70% în rândul celor mai de seama savanţi”.
Lucrarea lui Miron Zuckerman a fost publicată în revista academică Personality and Social Psychology Review.
Ce URĂSC cel mai mult femeile când FAC SEX
Ce URĂSC cel mai mult femeile când FAC SEX
Sexul nu mai e de foarte mult timp un subiect tabu, însă diferenţele de percepţie în ceea ce-l priveşte sunt extrem de mari în funcţie de sexul partenerilor. Dacă femeile vor mai mult romantism şi mai multă "giugiuleală", bărbaţii sunt fani ai acţiunilor mai directe.
ARTICOL GALERIE FOTO COMENTARII
CITEŞTE TOTUL DESPRE:
barnati, femei, sex
Importanţa sexului în relaţie variază de la cuplu la cuplu, dar în niciun caz nu vom întâlni cupluri fericite care nu fac sex. Pentru a exista o mulţumire de ambele părţi e nevoie de comunicare şi împărtăşirea dorinţelor. Femeile nu sunt chiar atât de greu de mulţumit pe cât se spune, cu toate acestea, marea majoritate urăşte să fie confruntată în pat cu anumite situaţii.
1. Femeile urăsc prudenţa în exces! Un bărbat care întreabă mereu "pot să..." dă dovadă de nesiguranţă. Unei femei îi place ca partenerul ei să-i simtă poftele şi să i le satisfacă fără a fi nevoie de "n" întrebări auxiliare.
2. Sexul mecanic! Un bărbat trebuie să ştie cum să-şi excite partenera şi să o facă să se simtă dorită. În zadar stau pătrăţelele neclintite şi are mişcări extrem de bune, dar nu ştie cum să-ţi stârnească interesul. Un bărbat care uită mereu de preludiu şi nu îi pasă decât de satisfacerea personală este un egoist şi un amant extrem de prost. Deci fetelor, evitaţi genul acesta de bărbaţi!
3. Monotonia! Rutina în cuplu e moartea pasiunii. Încercaţi lucruri noi, daţi frâu liber imaginaţiei, căci nimănui nu îi plac partidele de sex programate, mereu în acelaşi loc şi în aceeaşi poziţie!
4. Lipsa experimentării! Dacă nu vrea să încerce noi poziţii, să pună în aplicare fanteziile, povesteşte-i ce-ţi doreşti tu, stârneşte-i interesul şi fă-l să-şi dorească şi el acelaşi lucru.
Cele mai eficiente remedii împotriva căderii părului
Pierderea zilnică a 30-40 de fire de păr este un lucru normal, dar, când situaţia devine mai gravă, ne gândim cum am putea să ne regenerăm podoaba capilară. Primul impuls este acela de a apela la tratamente ajutătoare naturale, care nu au efecte secundare. Noi vă prezentăm câteva măşti-minune, pentru un păr bogat şi sănătos.
Mască revigorantă
Aveţi nevoie de două linguri cu ulei de măsline, un gălbenuş de ou şi câteva picături de zeamă de lămâie. Amestecaţi bine ingredientele până se omogenizează şi aplicaţi pasta obţinută pe părul curat. Acoperiţi cu o cască de baie şi lăsaţi să acţioneze 45 de minute. La final spălaţi bine părul cu şampon.
Loţiune regenerantă
Aveţi nevoie de 500 g de praf de cedru, două gălbenuşuri de ou şi câteva picături de lămâie. Amestecaţi bine şi aplicaţi loţiunea pe toată lungimea părului, masând uşor scalpul. Lăsaţi 15 minute şi apoi clătiţi bine cu apă călduţă.
Tratament pentru fire fragile
Dacă aveţi un păr fragil vă propunem un tratament excelent, din două linguri cu smântână, o jumătate de lingură cu germeni de grâu şi o lingură cu suc de lămâie. După spălare întindeţi amestecul omogenizat pe părul umed, cu ajutorul unui pieptene. Se acoperă părul cu o cască de baie, se lasă 15 minute şi se clăteşte. Acest tratament se aplică o dată pe săptămână.
Uleiul de ricin face minuni!
Uleiul de ricin, gălbenuşul de ou şi uleiul de măsline extravirgin sunt un un izvor de sănătate pentru podoaba capilară. Amestecaţi două linguriţe de ulei de ricin şi două de ulei de măsline, apoi adăugaţi gălbenuşul. Aplicaţi din această pastă omogenă câte putin la rădăcina firului de păr, masând uşor. O lăsaţi să acţioneze 40 de minute, apoi clătiţi. Masca se utilizează de două-trei ori pe săptămână, timp de trei luni.
Ardeiul iute şi ceapa stimulează creşterea
Datorită faptului că este un iritant pentru piele, el activează circulaţia sangvină şi atrage substanţele nutritive în scalp, promovând şi eliberarea de histamine, ce stimulează regenerarea celulelor şi creşterea părului.
Un studiu publicat în „Jurnalul de Dermatologie” a prezentat rezultatele folosirii sucului de ceapă de diferite persoane care sufereau de alopecie. Aceasta este o boală dermatologică şi se caracterizează prin căderea părului, de obicei de pe pielea capului, zonele lipsite de păr având forma rotundă sau ovală. Douăzeci şi trei de subiecţi au aplicat suc de ceapă direct pe scalp, de două ori pe zi, timp de două luni. Participanţilor a început să le crească părul după doar două săptămâni de tratament, iar după şase săptămâni, 20 de persoane aveau scalpul acoperit.
Spălaţi-vă cu bicarbonat şi clătiţi-vă cu mesteacăn!
Amestecaţi două linguriţe cu bicarbonat şi două linguriţe cu apă, până se face o pastă. După ce v-aţi udat bine părul turnaţi acest amestec şi masaţi-vă scalpul timp de câteva minute. Clătiţi apoi abundent.
O altă reţetă ar fi să amestecaţi gălbenuş de ou cu zeama de la o jumătate de grepfrut şi să procedaţi la fel ca mai sus. La final clătiţi cu apă în care aţi pus puţin oţet de mere sau tinctură de mesteacăn. Această plantă conţine solanină, un detergent natural.
Si ceaiurile ajută
Ceaiul de rozmarin, ceaiul de muguri de plop şi ceaiul de brusture stimulează creşterea părului, făcându-l mai bogat şi mai strălucitor. Beţi una-două căni pe zi, dimineaţa şi seara, timp de o lună şi rezultatele vor fi uimitoare.
Pentru uz extern vă mai puteţi clăti cu infuzie de coada calului. O preparaţi din trei linguri de plantă mărunţită la un litru de apă. După ce a dat în clocot, acoperiţi vasul şi lăsaţi-l la infuzat.
Nu exageraţi cu pieptănatul
Pe vremuri exista obiceiul ca părul să fie pieptănat în fiecare seară de câteva ori. Se credea că, în acest fel, sebumul în exces este repartizat pe întregul fir de păr, lucru ce i-ar fi fost benefic acestuia. Acest lucru este greşit, spun acum dermatologii. Ei susţin chiar că pieptănatul în exces este dăunător.
Evitaţi uscatul artificial
De multe ori, din motive de lipsă de timp, alegem să ne uscăm părul folosind foenul. Însă, acest lucru nu face decât să deterioreze podoaba capilară. La fel se întâmplă şi în cazul utilizării plăcii pentru îndreptat părul, care agresează firele. Specialiştii recomandă, prin urmare, ca, după spălare, părul să fie ţinut într-un prosop pentru cel mult două-trei minute, apoi lăsat să se usuce liber.
Suplimentaţi alimentaţia cu fier
Căderea părului poate fi cauzată şi de o carenţă de fier în organism. De aceea, unul dintre primele lucruri pe care ar trebui să îl faceţi atunci când podoaba capilară se răreşte este să efectuaţi analize de sânge. În funcţie de rezultatul acestora, sporiţi cantitatea de fier fie cu suplimente alimentare sau mâncând produse bogate în această substanţă, cum ar fi: scoici, spanac, seminţe de dovleac, fasole sau cereale fortifiate. Atenţie! Nu luaţi pastile cu fier fără recomandarea şi supravegherea unui specialist, deoarece excesul de fier este periculos.
5 idei simple prin care poti sa ii faci pe cei de langa tine sa te placa mai mult
Trebuie să recunosc, îmi place să fiu plăcut.
Nu sunt eu cel mai simpatic om de pe Pământ, însă mă străduiesc să mă înţeleg bine cu oamenii cu care împart aceleaşi interese şi cu care simt că am ceva mai multe în comun decât simple hobby-uri.
Totuşi, ca să devii o persoană agreabilă nu este aşa de uşor. Trebuie să ai o “strategie”.
Nu toţi suntem naturali când vine vorba de relaţiile cu ceilalţi din jur. Nu toţi suntem foarte confortabili cu ideea că vom cunoaşte persoane noi şi ştim că ne este util să ne apropiem de ele.
De aceea, am extras din cartea lui Dale Carnegie – Cum să vă faceţi prieteni şi să deveniţi influent (clic pentru detalii despre carte), 5 idei simple prin care poți să faci pe oricine să te placă mai mult.
Cum sa-i faci pe altii sa te placa mai mult
1. Capata un interes sincer in pasiunile celorlati
E simplu.
Cineva o să te accepte mai uşor ca prieten, dacă te interesezi sincer de pasiunile lui.
Ştiu, poate părea puţin forţat, dar nu e chiar aşa. Tot ce trebuie este să devii curios şi să fii dispus să înveţi lucruri noi.
Deci nu este deloc fals acest interes. Te interesează sincer să înveţi lucruri noi, te interesează sincer să faci lucruri care să te apropie de o persoană.
Această metodă capătă sens în funcţie de sinceritatea cu care o tratezi. Dacă vezi în oameni doar persoane de la care vrei să obţii chestii, la un moment dat te vei arde cu această abordare.
Dacă vezi în oameni oportunităţi de relaţie şi învăţare, atunci ei te vor accepta ca prieten, pentru că una dintre cele mai mari plăceri este să îl înveţi pe altul ceea ce îţi place ţie.
2. Zambeste sincer
Sunt 2 feluri de zâmbete: zâmbetul social şi zâmbetul sincer.
Cel social este foarte uşor de recunoscut. Îl simţi ca fiind fals şi îl observi cu ajutorul microexpresiilor, pentru că nu se formează mici riduri în lateralul ochilor.
Nefiind interesat în mod natural de o persoană, e normal ca să afişezi un zâmbet fals, pentru că nu există o conexiune reală, bazată pe curiozitate şi joacă.
Când eşti curios eşti entuziasmat, când eşti entuziasmat eşţi într-o stare de joacă, iar când eşti într-o stare de joacă, pur şi simplu îţi vine să zâmbeşti.
3. Retine numele persoanei si repeta-l ori de cate ori ai ocazia.
Este sfatul meu preferat, însă cu care am problemele cele mai mari.
Eu am o problemă în reţinutul prenumelor. Sunt catastrofal când vine vorba de nume mici.
Mi se întâmplă des să mă întâlnesc cu persoane cu care am mai conversat în trecut şi să nu ştiu numele lor şi cred că ştii şi tu cât de ciudat este să întrebi, scuze, dar am uitat cum te cheamă.
Oricât de sincer ai fi şi de înţelegătoare ar fi persoana respectivă, tot creează nişte fricţiune între voi 2.
Am încercat acest sfat cu mai multe persoane şi simt diferenţa în discurs şi în interacţiune.
Am încercat şi cu persoane pe care nu le ştiam, de exemplu persoane care vând la Fast Food şi au ecuson cu nume.
Le salut şi le includ şi numele şi în majoritatea cazurilor generez zâmbete şi parcă şi discursul devine instantaneu mai amabil.
Da, poate pentru tine poate părea ceva mai inconfortabil, cel puţin la început, dar sunt de aceeaşi părere cu Dale Carnegie care a zis că sunetul produs de spunerea numelui propriu reprezintă cea mai frumoasă muzică din lume.
4. Asculta activ povestea celui de langa tine.
Ca să fii un bun ascultător nu trebuie doar să asculţi.
Trebuie să fii activ implicat în procesul de ascultare. Ceea ce ţi se povesteşte trebuie să devină pentru tine o întreagă experienţă auditivă. Trebuie să te gândeşti că tu de fapt asişti la un spectacol şi vrei să ştii cât mai multe despre actori, despre poveste, despre deznodământ.
Pune întrebări curioase şi vei respecta intuitiv şi prima metodă din acest articol.
Când asculţi ca şi cum îţi pasă, vei vedea că unele persoane te vor considera ca fiind cel mai interesant om cu care au discutat vreodată, chiar dacă tu ai vorbit 20% din timp.
5. Vorbeste despre ce le pasa lor.
Sper că te-am lămurit că oamenilor le place foarte mult să vorbească despre ce le pasă lor.
Mi se pare şi normal, în contextul alţii vorbesc fără voia noastră şi aproape obsesiv despre orice, chiar dacă nu este interesant.
Vrem să ne simţim apreciaţi, iar ceea ce facem noi zi de zi, pasiuni, hobby-uri, muncă, merită apreciat şi povestit.
Până la urmă peste jumătate din zi le petrecem într-un fel care contează pentru noi, iar dacă există cineva care să ne asculte poveştile, vom adormi liniştiţi de fiecare dată.
Atunci când vorbim despre ce le place altora, îi facem să se simtă importanţi. Şi sunt importanţi, pentru că pasiunile lor contează şi pentru noi.
Ganduri de final
Nu este nici greu, dar nici uşor să faci o persoană să te placă mai mult. Totuşi merită, mai ales dacă ştii că persoana respectivă îţi poate face viaţa mai plăcută şi mai deosebită.
Poate că îţi este frică să încerci paşii de mai sus. Nu-i nicio problemă, ştiu cum e. Începe însă cu paşi de bebeluş.
Aplică metodele de mai sus pe prietenii care îi ai deja sau pe familia ta. După aceea aplică metodele pe un coleg de muncă. Vezi cum anume se schimbă calitatea interacţiunii.
Sunt convins că te vei descurca minunat.
marți, 4 iunie 2013
vineri, 24 mai 2013
luni, 22 aprilie 2013
Ştiinţa relevă 6 moduri în care să faci pe cineva să se îndrăgostească de tine
Ştiinţa relevă 6 moduri în care să faci pe cineva să se îndrăgostească de tine
Abonați-vă la:
Postări (Atom)