imi place d voi gagici...banul nu conteaza..sa fim serioase..nicio femeie nu iese cu un barbat inferior ei social si bineinteles din punct de vedere material..dak vrei o noapte de amor cu instalatorul care are un funduletz obraznic...asta nu se pune
deci ne plac barbatii care au cel putin toti atatia bani k si noi..si dak are putini mai multi care e problema?sunt ai lui si asta nu inseamna k trebuie sa ajunga si la noi in gentutza
va pupacesc poshetoaselor
PS : AUZI .... : POSHETOASELOR !!!! :=))
sâmbătă, 16 octombrie 2010
Universul ca o holograma
In prezent, realitatea profunda pe care fizica moderna ne-o sugereaza este o realitate intercorelata, in care nedeterminismul cuantic este controlat de constiinta umana; aceasta preia rolul fundamental pentru constituirea realitatii fizice, iar implicatiile acestui soi de teorii au o enorma valenta filosofica si ne pun in situatia de a ne redefini locul in Univers.
Realitatea este pura iluzie, ea este forma spiritului care impregneaza Universul. In pofida aparentei sale realitati fizice, Universul se comporta ca o holograma, unde o parte corespunde in detaliu intregului.
Fizica cuantica ne dezvaluie asadar un mesaj cu totul nou: acela ca realitatea este creata de observator. Experimentele specialistilor par a demonstra de-a dreptul ca materia nu exista; de fapt, mai curand ca in momentul in care o observam, ea "dispare", lasand in urma doar energie.
Particulele fundamentale sunt imprevizibile, si la fel ca fiintele umane, par a se bucura de o anumita "independenta"; iar fizica cuantica a demonstrat in laborator cum entitati imateriale (ganduri, imagini) de natura cuantica, sub efectul observatorului, al atentiei noastre, se transforma din unde probabilistice in particule vizibile. Iata asadar, cum noi suntem creatorii lumii noastre, deci a realitatii; focalizandu-ne atentia asupra a ceva, noi izolam acel lucru in mod arbitrar, dand viata, tot arbitrar, opusului sau.
In lumea subatomica se spune insa ca nu poate fi niciodata cunoscuta in acelasi timp si pozitia unei particule si viteza acesteia: cu cat cunoastem mai bine una dintre ele, cu atat mai aproximativa este cunoasterea celeilalte. Si aceeasi incertitudine se extinde si la alte concepte: in acest sens unii vorbesc despre complementaritatea contrariilor, recurgand inca o data la arhetipuri din antica intelepciune orientala, yin si yang.
Creatorii
Oamenii din pacate, sunt obisnuiti sa se uite la lume "din exterior"; dar spune fizicianul de la CERN, avand in vedere ca imediat ce faci o observatie, ea va determina ceea ce vei vedea, "daca privesti lumea cand esti fericit, ea iti va parea fericita, pentru ca te observi pe tine cand observi lumea". El crede ca oricine este liber sa creada ca Universul a fost creat de o divinitate, dar "nu exista nicio dovada a acestui lucru, de aceea tine de credinta". In fizica, de-acum se stie foarte precis cum s-a dezvoltat Universul dupa Big-Bang. "Nu stim insa si de ce sau ce era inainte".
Keisen Vuillemin practica Zen de 30 de ani, dar Zen nu este o religie, "este un mod de viata". "In Zen nu credem in vreo creatie magica a vreunei divinitati. Nu are legatura cu aceste concepte intelectuale, pe cat de interesante vor fi fiind ele, ci are legatura cu viata noastra, ce sa facem, cum sa facem, cum ne comportam. Este o disciplina foarte practica, care te ajuta sa te intelegi pe tine insuti. Spiritul in zen nu este separat de trup, si in ceea ce priveste credinta, calugarii budisti cred in ei insisi".
In opinia maestrului Zen, esentialul este sa te intelegi pe tine: "tot din atomi suntem facuti, mai complicat alcatuiti decat piatra sau apa, dar la fel". Si sub lumea pe care o vedem, vacuitatea (absenta unei existente intrinseci sau de sine statatoare a tuturor fenomenelor) contine totul: "Totul se extrage din vacuitate, in ea formele sunt deja continute, la fel cum sticla este continuta de nisip. Toate fenomenele din univers sunt potential continute de vacuitate si se intorc acolo, la fel si oamenii. Suntem vii, dar stim ca vom muri." Iar faptul ca tot ce are un inceput va avea si un sfarsit, este un lucru evident pe care oricine trebuie sa-l accepte. "De altfel, faptul ca vom muri este si singura certitudine pe care-o avem".
Realitatea este pura iluzie, ea este forma spiritului care impregneaza Universul. In pofida aparentei sale realitati fizice, Universul se comporta ca o holograma, unde o parte corespunde in detaliu intregului.
Fizica cuantica ne dezvaluie asadar un mesaj cu totul nou: acela ca realitatea este creata de observator. Experimentele specialistilor par a demonstra de-a dreptul ca materia nu exista; de fapt, mai curand ca in momentul in care o observam, ea "dispare", lasand in urma doar energie.
Particulele fundamentale sunt imprevizibile, si la fel ca fiintele umane, par a se bucura de o anumita "independenta"; iar fizica cuantica a demonstrat in laborator cum entitati imateriale (ganduri, imagini) de natura cuantica, sub efectul observatorului, al atentiei noastre, se transforma din unde probabilistice in particule vizibile. Iata asadar, cum noi suntem creatorii lumii noastre, deci a realitatii; focalizandu-ne atentia asupra a ceva, noi izolam acel lucru in mod arbitrar, dand viata, tot arbitrar, opusului sau.
In lumea subatomica se spune insa ca nu poate fi niciodata cunoscuta in acelasi timp si pozitia unei particule si viteza acesteia: cu cat cunoastem mai bine una dintre ele, cu atat mai aproximativa este cunoasterea celeilalte. Si aceeasi incertitudine se extinde si la alte concepte: in acest sens unii vorbesc despre complementaritatea contrariilor, recurgand inca o data la arhetipuri din antica intelepciune orientala, yin si yang.
Creatorii
Oamenii din pacate, sunt obisnuiti sa se uite la lume "din exterior"; dar spune fizicianul de la CERN, avand in vedere ca imediat ce faci o observatie, ea va determina ceea ce vei vedea, "daca privesti lumea cand esti fericit, ea iti va parea fericita, pentru ca te observi pe tine cand observi lumea". El crede ca oricine este liber sa creada ca Universul a fost creat de o divinitate, dar "nu exista nicio dovada a acestui lucru, de aceea tine de credinta". In fizica, de-acum se stie foarte precis cum s-a dezvoltat Universul dupa Big-Bang. "Nu stim insa si de ce sau ce era inainte".
Keisen Vuillemin practica Zen de 30 de ani, dar Zen nu este o religie, "este un mod de viata". "In Zen nu credem in vreo creatie magica a vreunei divinitati. Nu are legatura cu aceste concepte intelectuale, pe cat de interesante vor fi fiind ele, ci are legatura cu viata noastra, ce sa facem, cum sa facem, cum ne comportam. Este o disciplina foarte practica, care te ajuta sa te intelegi pe tine insuti. Spiritul in zen nu este separat de trup, si in ceea ce priveste credinta, calugarii budisti cred in ei insisi".
In opinia maestrului Zen, esentialul este sa te intelegi pe tine: "tot din atomi suntem facuti, mai complicat alcatuiti decat piatra sau apa, dar la fel". Si sub lumea pe care o vedem, vacuitatea (absenta unei existente intrinseci sau de sine statatoare a tuturor fenomenelor) contine totul: "Totul se extrage din vacuitate, in ea formele sunt deja continute, la fel cum sticla este continuta de nisip. Toate fenomenele din univers sunt potential continute de vacuitate si se intorc acolo, la fel si oamenii. Suntem vii, dar stim ca vom muri." Iar faptul ca tot ce are un inceput va avea si un sfarsit, este un lucru evident pe care oricine trebuie sa-l accepte. "De altfel, faptul ca vom muri este si singura certitudine pe care-o avem".
Oameni care reactioneaza doar la socuri
Stii genul acela de copii care fac ce trebuie doar dupa ce sunt certati zdravan, o zi sunt foarte cuminti, apoi o iau iar razna. Probabil ca stii si tu oameni de felul acesta, sau esti chiar tu unul dintre ei, oameni care se comporta bine doar o scurta perioada dupa ce le faci morala, dupa ce ridici vocea, dupa ce fac cunostinta cu tine cand esti dur. De frica, sau din stiu eu ce alt motiv, chiar pentru ca pe moment constientizeaza ca nu fac bine, exista o perioada de gratie care tine mai mult sau mai putin, in care sunt ingerasi, apoi pe cand crezi ca lucrurile s-au schimbat te trezesti ca de fapt nu s-a schimbat nimic. Si te gandesti: trebuie sa fiu bland, sa fiu calm, sa nu spun lucrurilor pe nume, doar doar se va prinde omul si va reactiona, doar i-am explicat, i-am spus. Stiu ca dragostea poate schimba omul, doar ca sunt unii dintre noi care nu se schimba asa, nu stiu reactiona la bine. Deci trebuie sa urmeze inca un uragan, dupa care iar sunt cuminti, iar se comporta ca la carte, si tot asa. E atat de obositor. Si brusc gandindu-ma mai demult la acest aspect, am realizat ca asa faceam si probabil inca mai fac eu cu Dumnezeu in anumite situatii si am inteles ce simte El in privinta mea cand ma joc de-a ascultarea deplina.
marți, 12 octombrie 2010
Vorbe de duh ...
“Cel mai rau fel in care imi vei simti absenta,este sa stai langa mine si sa stii ca nu voi fi niciodata al tau”
“Da,ei bine,am realizat cã viata ne strânge pe cei mai multi dintre noi de ouã. Tot ce putem face este sã încercãm sã tipãm cât mai încet.”
“ma uitam dupa ea..si ea...pula:))nu venea”
"Mama mi`a zis..ia cartea asta-i partea ta , tata m-a invatat cum sa tin garda si cum s-o sparg pe a ta !"
“Da,ei bine,am realizat cã viata ne strânge pe cei mai multi dintre noi de ouã. Tot ce putem face este sã încercãm sã tipãm cât mai încet.”
“ma uitam dupa ea..si ea...pula:))nu venea”
"Mama mi`a zis..ia cartea asta-i partea ta , tata m-a invatat cum sa tin garda si cum s-o sparg pe a ta !"
Citate ...
“Cel mai rau fel in care imi vei simti absenta,este sa stai langa mine si sa stii ca nu voi fi niciodata al tau”
“Da,ei bine,am realizat cã viata ne strânge pe cei mai multi dintre noi de ouã. Tot ce putem face este sã încercãm sã tipãm cât mai încet.”
“ma uitam dupa ea..si ea...pula:))nu venea”
“Da,ei bine,am realizat cã viata ne strânge pe cei mai multi dintre noi de ouã. Tot ce putem face este sã încercãm sã tipãm cât mai încet.”
“ma uitam dupa ea..si ea...pula:))nu venea”
luni, 11 octombrie 2010
"Speranta moare ultima - dupa ce te-a omorat pe tine."
In cateva contexte mentionabile din viata mea,am stiut de la bun inceput (vorba vine "bun") ca beau otrava. E drept,turnam apa in ea,s-o mai diluez,ca si cum as fi preferat o moarte lenta uneia rapide si izbavitoare. Ma rog,ma obisnuisem cu otraviri exogene deghizate artistic in povesti de dragoste.... La asta a contribuit si faptul ca aveam numai prietene care-mi semanau periculos,de zici ca imparteam acelasi tata. Toate erau inhamate,ca si mine,la ricsa vreunei relatii aberante. Ai fi zis ca asta era criteriul dupa care ne inhaitam! Una dinte ele,tin minte,era de 4 ani rezerva unui tip care locuia de fapt cu alta,dar care-i spunea asteia ca el e nevoit sa fie jigodie scarboasa (ma rog,el se caracteriza mai elegant,asta e doar traducerea mea),deoarece colocatara era dependenta de alcool si de anumite sortimente de analgezice si ca,daca el o lasa,grumazul ei ar fi ajuns in streang. Noua ajunsese sa ne fie mila de el,pana cand prietena noastra ne-a tras cate un picior pe sub masa,ca sa ne mai revenim din compasiunea asta ,neloiala ei. Intr-un final,tot el a lasat-o,dupa cum a lasat-o si pe dependenta lui de opioide encefalice stinse cu vodca,deoarece a cunoscut o tanara plina de personalitate si inteligenta,cu studii de cupa C spre D,care i-a reasezat faliile vietii si l-a scapat de postura lui de lepadatura ordinara (aici,iarasi,el folosise alte cuvinte,dar le-am adaptat eu).
O alta amica zabovea lenevos intr-o relatie cu unul care,de trei ani,n-o informase inca daca o iubea sau nu,cererea era inca la comisie,nesolutionata. Avea zile cand parea ca da,asta se vedea din faptul ca o saruta un pic inainte de sex si pe urma nu pleca imediat de la ea,mai statea o ora,doua si era foarte,foarte dragut,ii explica si ei de ce l-a dat afara Becali pe Bergodi de la Steaua,de ex. Atunci ea se simtea asa alintata,ca l-ar fi pupat pe gat - doar ca el nu prea incuraja manifestarile labiale necontrolate.
Am vazut femei si barbati cu plamanii plini de apa tulbure,care se agatau de maluri sentimentale pe jumatate surpate. Si,desi continuau sa se zbata,isi dedicau ultimele zvarcoliri aceleiasi cauze pierdute,sub deviza : "Ai reusit? Continua! N-ai reusit? Continua sa plangi!".
Atarnati de cate-o relatie,ca niste parasutisti intepeniti stupid intre copaci,incepem sa ne balabanim cu placere in adierea neghiobiei.
Cunos o femeie care-mi spune mereu ceva ce pe caietul ei pare logic,dar nu reusesc eu sa ma obisnuiesc cu teorema,dealtfel : ca de ce sa-l lase pe imbecilul de acasa,cand oricum lumea colcaie de aceeasi imbecili? I-am explicat ca s-ar putea sa gasesca si imbecili mai educati,dar ea ma lua in serios,nu stia de gluma. Ba chiar mi-a spus ca s-a intalnit cu cativa indivizi de pe net si ca absolut toti erau cazuti in cap. Asa ca vietuieste si azi langa gogomanul din cauza caruia nimeni n-o mai invita nicaieri,fiindca merge si el cu ea oriunde se gaseste ceva de baut cu peste 12% alcool.
Cred ca suntem patologic atasate de suferinta. Fara sursa stresului,ne simtim ca si cum am pleca in graba de acasa fara sutien si realizam asta abia cand dam cu ochii ca prunele gogonetze ale tipilor de pe strada,parcati neregulamentar pe bluza noastra. Induram mizerii umane cu o voluptate demna de o cauza mai buna.
Si mai cred ca o inertie raioasa ne tine priponite-n relatii dislocate moral. Stim prea bine ca acest circ nu duce nicaieri mai departe de gardul compromisului,dar cum si vedetele se trantesc in fotolii televizate si sustin cu indaratnicie un truism cretinoid - ala cu "oricine trebuie sa faca si compromisuri,daca doreste sa reuseasca in viata" - tindem sa ne consolam cu filosofiile de plastic ale divelor decoltate. Si sa ne plesnim fericirea peste ochii ei frumosi,de cate ori incearca sa ne aduca aminte ca meritam mai multa dragoste.
O alta amica zabovea lenevos intr-o relatie cu unul care,de trei ani,n-o informase inca daca o iubea sau nu,cererea era inca la comisie,nesolutionata. Avea zile cand parea ca da,asta se vedea din faptul ca o saruta un pic inainte de sex si pe urma nu pleca imediat de la ea,mai statea o ora,doua si era foarte,foarte dragut,ii explica si ei de ce l-a dat afara Becali pe Bergodi de la Steaua,de ex. Atunci ea se simtea asa alintata,ca l-ar fi pupat pe gat - doar ca el nu prea incuraja manifestarile labiale necontrolate.
Am vazut femei si barbati cu plamanii plini de apa tulbure,care se agatau de maluri sentimentale pe jumatate surpate. Si,desi continuau sa se zbata,isi dedicau ultimele zvarcoliri aceleiasi cauze pierdute,sub deviza : "Ai reusit? Continua! N-ai reusit? Continua sa plangi!".
Atarnati de cate-o relatie,ca niste parasutisti intepeniti stupid intre copaci,incepem sa ne balabanim cu placere in adierea neghiobiei.
Cunos o femeie care-mi spune mereu ceva ce pe caietul ei pare logic,dar nu reusesc eu sa ma obisnuiesc cu teorema,dealtfel : ca de ce sa-l lase pe imbecilul de acasa,cand oricum lumea colcaie de aceeasi imbecili? I-am explicat ca s-ar putea sa gasesca si imbecili mai educati,dar ea ma lua in serios,nu stia de gluma. Ba chiar mi-a spus ca s-a intalnit cu cativa indivizi de pe net si ca absolut toti erau cazuti in cap. Asa ca vietuieste si azi langa gogomanul din cauza caruia nimeni n-o mai invita nicaieri,fiindca merge si el cu ea oriunde se gaseste ceva de baut cu peste 12% alcool.
Cred ca suntem patologic atasate de suferinta. Fara sursa stresului,ne simtim ca si cum am pleca in graba de acasa fara sutien si realizam asta abia cand dam cu ochii ca prunele gogonetze ale tipilor de pe strada,parcati neregulamentar pe bluza noastra. Induram mizerii umane cu o voluptate demna de o cauza mai buna.
Si mai cred ca o inertie raioasa ne tine priponite-n relatii dislocate moral. Stim prea bine ca acest circ nu duce nicaieri mai departe de gardul compromisului,dar cum si vedetele se trantesc in fotolii televizate si sustin cu indaratnicie un truism cretinoid - ala cu "oricine trebuie sa faca si compromisuri,daca doreste sa reuseasca in viata" - tindem sa ne consolam cu filosofiile de plastic ale divelor decoltate. Si sa ne plesnim fericirea peste ochii ei frumosi,de cate ori incearca sa ne aduca aminte ca meritam mai multa dragoste.
Depresia din dragoste - durerea de inima pe care nu o vede nimeni
Depresia cauzata de iubire te face sa te simti trist si fara un tel anume, neputincios, smuls din radacini, parasit de toata lumea, lipsit de orice speranta, dezaprobandu-te si blamandu-te pentru slabiciunea de-a te lasa prada acestor sentimente.
Cand se rupe firul de ata al unei relatii de iubire…
….tristetea este atat de reala, de ascutita si de alinatoare incat vrei sa nu te mai desparti niciodata de ea. Sentimentul de vinovatie este atat de puternic incat te lasa fara aer, fara suplu, fara forta de-a putea respira vreodata iubire in preajma altcuiva. Senzatia ca ai pierdut totul este mai infiorator si mai secatuit de speranta decat gandul ca ai putea sa-ti revii vreodata. Certitudinea ca ai dat totul din tine si ca nu o sa mai poti oferi niciodata nimic este un criminal nemilos care incet, incet iti otraveste gandurile. Dezamagirea… nu cred ca o poate exprima cineva in cuvinte. E mai tare si mai sufocanta decat orice urma de iubire care a existat vreodata. O simti cum urca (de ce nu coboara niciodata?...) pana in poalele unghiilor. Pulseaza si macina incet si sigur, iar si iar, ca un ciocan care iti gaseste punctul slab in poalele creierilor… Fricile nu te mai bantuie pentru ca te simti ca o marfa amorfa de carne si oase care se misca mecanic in virtutea unor legi neintelese ale universului. Iar fiecare pas pe care il faci de una singura intr-o lume devenita dintr-o data straina ti se pare o drama... iar ceea ce ti s-a intamplat o tragedie... Depresia din dragoste - durerea de inima pe care nu o vede nimeni
…mainile tale strang alte maini, trupul tau se pierde necunoscut intr-o multime de oameni care traverseaza strada. Zambesti… Este zambetul tau. Poate plangi… Sunt lacrimile tale. Poate razi… Este rasul tau. Poate undeva, intr-un colt de minte, se naste gandul unei sperante. Poate… Intuitia ta de om e dornica sa se convinga. Intinzi degetele si iti cercetezi fata. Da, sunt lacrimile tale. Da, e rasul tau. Dar unde esti TU printre toate astea? Degetele mainii tale alune apoi usor spre inima. E speranta ta pe care o stergi disperat cu varful manecii si o alungi ca pe un gand ireal de frumos, groaznic de imposibil. E prea dornica sa fie adevarata ca sa nu o ucizi definitiv. Si fiecare pas pe care il faci inainte, incercand sa iti faci curaj sa mergi din nou prin lume, te duce departe de tot ceea ce ti-ai dorit vreodata. In acel loc in care ajungi, Marele Loc, dai peste o mare infundatura. Si unde este drumul tau in lumea aceasta? …inima iti este atat de sfasiata ca nu poate decat sa tipe prin lacrimi. Iar in unele cazuri si lacrimile amutesc si nu mai au cuvinte sa spuna ceva. Este cel mai greu cand durerea este surda. Amintirile sunt atat de actuale incat le privesti in toti oamenii din jurul tau. Minutele sunt apasare impietrita, orele par eterne momente de durere, zilele un neant in care vrei sa te evapori incet si sigur. Timpul e o rana adanca care iti mananca trupul si iti chinuie fiecare celula vie din trup. Placerea gustului si a vietii se scurge din tine picatura cu picatura. Somnul iti devine refugiu... asta daca ai curajul sa te refugiezi in amintirile nebune si iubite care te viziteaza in miez de noapte sub forme de vise…. Dorinta de a face ceva pentru tine, ORICE, se evapora. Existenta iti devine indiferenta, atat de indiferenta incat tot ceea ce se intampla in jurul tau nu te poate salva de la a fi absenta. Scopul… nu il mai vezi… nu te mai intereseaza. Iti doresti doar… stii ce iti doresti dar acest lucru este atat de imposibil, irealizabil... Il constientizezi pana in panzele albe… asa ca nu iti mai doresti nimic. Trupul te chinuie si el la un loc cu sufletul. Simte frig, racoare, durere prin fiecare por si intinde neputincios mana dupa o imbratisare cunoscuta, dupa o prezenta care ii era familiara si draga… Si ceea ce este cu adevarat rau este atunci cand aceasta durere persista si nu prezinta nici cel mai mic indiciu ca intr-o buna zi ar putea pur si simplu sa dispara...
Cand nu mai poti sa iubesti, dar te indragostesti de propria suferinta…
Nu te gandi ca ceea ce am descris acum este un scenariu dintr-un thriller psihologic sau o secventa din ceea ce simte un emo. Nu te gandi ca asocierea dintre depresie si iubire nu este una reala, caci este cat se poate de adevarata. Dupa o despartire, indiferent de cine a fost determinata, de cel care a plecat sau de cel care a ramas, aceste sentimente apar cu o forta furibunda. Cum facem insa diferenta dintre o stare de tristete normala dupa o desparire si o depresie reala? Depresia din dragoste - durerea de inima pe care nu o vede nimeniSuferinta imediata este normala dupa o despartire. Este suferinta celui care lasa un gol in urma sa, este suferinta celui care nu se poate obisnui cu golul din viata sa si nu poate accepta emotional, pe moment, pierderea. Putem vorbi de o depresie din iubire in momentul in care aceste sentimente persista pentru o perioada de timp indelungata si persoana in cauza nu poate scapa de sentimentul de tristete, vinovatie, furie (orientate spre ea insasi sau spre o persoana anume), dezamagire, de daramare iremediabila.Unii psihologi numesc aceasta manifestare psihologica sindromul inimii frante. Este incredibila legatura puternica si unitara care se stabilesc intre trup si suflet si cum disfunctionalitatea unuia afecteaza functionalitatea celuilalt. Cercetatorii din lumea medicala au descoperit ca in fata unui suferinte profunde si a unui soc emotional puternic, la nivel fizic, inima prezinta simptome similare unui infarct miocardic. Sindromul se numeste cardiomiopatia Takotsubo.
Depresia cauzata de iubire sau de lipsa ei este o realitate cotidiana si afecteaza din ce in ce mai multe persoane (in special cele tinere care, din cauza lipsei experiente de viata, sunt mai vulnerabile, mai sensibile si mai nesigure pe ele). Neglijata sau netratata, depresia poate naste in minte gandul intreruperii acestei suferinte continue si determina un alt gand periculos: sinuciderea, in care sentimentele negative de vinovatie, dezamagire si manie sunt manifestate violent inspre propria persoana. O despartire “rea”, brusca, neprevazuta, poate conduce cu usurinta la pierderea identitatii de sine si la scaderea stimei si respectului de sine. Depresia din dragoste - durerea de inima pe care nu o vede nimeni
“Remuscarile, durerea si socul sunt normale la fiecare despartire prin care trecem in viata, insa la despartirea de persoana iubita apar si sentimente in plus: iti este ingrozitor de rusine (de tine, de tot ce ti s-a intamplat), stima de sine scade dramatic, intr-un mod aproape ridicol, iar schimbarile rapide de dispozitie ies din raza ta de control. Insa unul din cele mai teribile si infricosatoare lucruri care ti se pot intampla dupa o despartire este gandirea obsesiva: Oare daca as fi actionat altfel intr-un anume moment lucrurile ar fi fost diferite acum? Oare daca ne-am fi intalnit mai des si as fi depus mai mult efort pentru aceasta relatie, acum ar fi fost inca aici?” spune Susan Piver, psiholog si autoarea cartii The Wisdom of a Broken Heart: An Uncommon Guide to Healing, Insight and Love in revista yourtango.com. Si trebuie sa recunoastem ca intr-adevar, cu un masochism si o regularitate de ceas elvetian, “daca” in toate variantele sale posibile si imposibile continua sa te bantuie iar si iar, chiar si la o perioda indelungata de timp de la despartire.Uneori suferinta poate fi si o stare autoimpusa sau autoindusa, ca un fel de penitenta pentru esecul sentimental sau o incercare inconstienta a individului de asumare a vinei si a intregii resposabilitati pe umerii sai.
De asemenea, persoanele afectate de depresie se simt triste si fara un tel anume, neputincioase, dezradacinate sau smulse din radacini si plantate intr-un loc nepotrivit, parasite de toata lumea, lipsite de orice speranta si nu se pot abtine sa nu se blameze pentru slabiciunea de a se lasa prada acestor sentimente. Isi doresc cu atata ardoare sa aiba ceea ce nu pot avea (in acest caz prezenta persoanei iubite) si tanjesc atat de intens dupa ceea ce au pierdut incat o epuizare si din punct de vedere fiziologic, nu doar emotional, aproape ca devine o realitate. Pentru ca, nu-i asa, uneori cel mai greu lucru pe care il poti cere de la tine insati este acela de a te scutura de trecut si de-a privi inainte cu optimism?
Cand se rupe firul de ata al unei relatii de iubire…
….tristetea este atat de reala, de ascutita si de alinatoare incat vrei sa nu te mai desparti niciodata de ea. Sentimentul de vinovatie este atat de puternic incat te lasa fara aer, fara suplu, fara forta de-a putea respira vreodata iubire in preajma altcuiva. Senzatia ca ai pierdut totul este mai infiorator si mai secatuit de speranta decat gandul ca ai putea sa-ti revii vreodata. Certitudinea ca ai dat totul din tine si ca nu o sa mai poti oferi niciodata nimic este un criminal nemilos care incet, incet iti otraveste gandurile. Dezamagirea… nu cred ca o poate exprima cineva in cuvinte. E mai tare si mai sufocanta decat orice urma de iubire care a existat vreodata. O simti cum urca (de ce nu coboara niciodata?...) pana in poalele unghiilor. Pulseaza si macina incet si sigur, iar si iar, ca un ciocan care iti gaseste punctul slab in poalele creierilor… Fricile nu te mai bantuie pentru ca te simti ca o marfa amorfa de carne si oase care se misca mecanic in virtutea unor legi neintelese ale universului. Iar fiecare pas pe care il faci de una singura intr-o lume devenita dintr-o data straina ti se pare o drama... iar ceea ce ti s-a intamplat o tragedie... Depresia din dragoste - durerea de inima pe care nu o vede nimeni
…mainile tale strang alte maini, trupul tau se pierde necunoscut intr-o multime de oameni care traverseaza strada. Zambesti… Este zambetul tau. Poate plangi… Sunt lacrimile tale. Poate razi… Este rasul tau. Poate undeva, intr-un colt de minte, se naste gandul unei sperante. Poate… Intuitia ta de om e dornica sa se convinga. Intinzi degetele si iti cercetezi fata. Da, sunt lacrimile tale. Da, e rasul tau. Dar unde esti TU printre toate astea? Degetele mainii tale alune apoi usor spre inima. E speranta ta pe care o stergi disperat cu varful manecii si o alungi ca pe un gand ireal de frumos, groaznic de imposibil. E prea dornica sa fie adevarata ca sa nu o ucizi definitiv. Si fiecare pas pe care il faci inainte, incercand sa iti faci curaj sa mergi din nou prin lume, te duce departe de tot ceea ce ti-ai dorit vreodata. In acel loc in care ajungi, Marele Loc, dai peste o mare infundatura. Si unde este drumul tau in lumea aceasta? …inima iti este atat de sfasiata ca nu poate decat sa tipe prin lacrimi. Iar in unele cazuri si lacrimile amutesc si nu mai au cuvinte sa spuna ceva. Este cel mai greu cand durerea este surda. Amintirile sunt atat de actuale incat le privesti in toti oamenii din jurul tau. Minutele sunt apasare impietrita, orele par eterne momente de durere, zilele un neant in care vrei sa te evapori incet si sigur. Timpul e o rana adanca care iti mananca trupul si iti chinuie fiecare celula vie din trup. Placerea gustului si a vietii se scurge din tine picatura cu picatura. Somnul iti devine refugiu... asta daca ai curajul sa te refugiezi in amintirile nebune si iubite care te viziteaza in miez de noapte sub forme de vise…. Dorinta de a face ceva pentru tine, ORICE, se evapora. Existenta iti devine indiferenta, atat de indiferenta incat tot ceea ce se intampla in jurul tau nu te poate salva de la a fi absenta. Scopul… nu il mai vezi… nu te mai intereseaza. Iti doresti doar… stii ce iti doresti dar acest lucru este atat de imposibil, irealizabil... Il constientizezi pana in panzele albe… asa ca nu iti mai doresti nimic. Trupul te chinuie si el la un loc cu sufletul. Simte frig, racoare, durere prin fiecare por si intinde neputincios mana dupa o imbratisare cunoscuta, dupa o prezenta care ii era familiara si draga… Si ceea ce este cu adevarat rau este atunci cand aceasta durere persista si nu prezinta nici cel mai mic indiciu ca intr-o buna zi ar putea pur si simplu sa dispara...
Cand nu mai poti sa iubesti, dar te indragostesti de propria suferinta…
Nu te gandi ca ceea ce am descris acum este un scenariu dintr-un thriller psihologic sau o secventa din ceea ce simte un emo. Nu te gandi ca asocierea dintre depresie si iubire nu este una reala, caci este cat se poate de adevarata. Dupa o despartire, indiferent de cine a fost determinata, de cel care a plecat sau de cel care a ramas, aceste sentimente apar cu o forta furibunda. Cum facem insa diferenta dintre o stare de tristete normala dupa o desparire si o depresie reala? Depresia din dragoste - durerea de inima pe care nu o vede nimeniSuferinta imediata este normala dupa o despartire. Este suferinta celui care lasa un gol in urma sa, este suferinta celui care nu se poate obisnui cu golul din viata sa si nu poate accepta emotional, pe moment, pierderea. Putem vorbi de o depresie din iubire in momentul in care aceste sentimente persista pentru o perioada de timp indelungata si persoana in cauza nu poate scapa de sentimentul de tristete, vinovatie, furie (orientate spre ea insasi sau spre o persoana anume), dezamagire, de daramare iremediabila.Unii psihologi numesc aceasta manifestare psihologica sindromul inimii frante. Este incredibila legatura puternica si unitara care se stabilesc intre trup si suflet si cum disfunctionalitatea unuia afecteaza functionalitatea celuilalt. Cercetatorii din lumea medicala au descoperit ca in fata unui suferinte profunde si a unui soc emotional puternic, la nivel fizic, inima prezinta simptome similare unui infarct miocardic. Sindromul se numeste cardiomiopatia Takotsubo.
Depresia cauzata de iubire sau de lipsa ei este o realitate cotidiana si afecteaza din ce in ce mai multe persoane (in special cele tinere care, din cauza lipsei experiente de viata, sunt mai vulnerabile, mai sensibile si mai nesigure pe ele). Neglijata sau netratata, depresia poate naste in minte gandul intreruperii acestei suferinte continue si determina un alt gand periculos: sinuciderea, in care sentimentele negative de vinovatie, dezamagire si manie sunt manifestate violent inspre propria persoana. O despartire “rea”, brusca, neprevazuta, poate conduce cu usurinta la pierderea identitatii de sine si la scaderea stimei si respectului de sine. Depresia din dragoste - durerea de inima pe care nu o vede nimeni
“Remuscarile, durerea si socul sunt normale la fiecare despartire prin care trecem in viata, insa la despartirea de persoana iubita apar si sentimente in plus: iti este ingrozitor de rusine (de tine, de tot ce ti s-a intamplat), stima de sine scade dramatic, intr-un mod aproape ridicol, iar schimbarile rapide de dispozitie ies din raza ta de control. Insa unul din cele mai teribile si infricosatoare lucruri care ti se pot intampla dupa o despartire este gandirea obsesiva: Oare daca as fi actionat altfel intr-un anume moment lucrurile ar fi fost diferite acum? Oare daca ne-am fi intalnit mai des si as fi depus mai mult efort pentru aceasta relatie, acum ar fi fost inca aici?” spune Susan Piver, psiholog si autoarea cartii The Wisdom of a Broken Heart: An Uncommon Guide to Healing, Insight and Love in revista yourtango.com. Si trebuie sa recunoastem ca intr-adevar, cu un masochism si o regularitate de ceas elvetian, “daca” in toate variantele sale posibile si imposibile continua sa te bantuie iar si iar, chiar si la o perioda indelungata de timp de la despartire.Uneori suferinta poate fi si o stare autoimpusa sau autoindusa, ca un fel de penitenta pentru esecul sentimental sau o incercare inconstienta a individului de asumare a vinei si a intregii resposabilitati pe umerii sai.
De asemenea, persoanele afectate de depresie se simt triste si fara un tel anume, neputincioase, dezradacinate sau smulse din radacini si plantate intr-un loc nepotrivit, parasite de toata lumea, lipsite de orice speranta si nu se pot abtine sa nu se blameze pentru slabiciunea de a se lasa prada acestor sentimente. Isi doresc cu atata ardoare sa aiba ceea ce nu pot avea (in acest caz prezenta persoanei iubite) si tanjesc atat de intens dupa ceea ce au pierdut incat o epuizare si din punct de vedere fiziologic, nu doar emotional, aproape ca devine o realitate. Pentru ca, nu-i asa, uneori cel mai greu lucru pe care il poti cere de la tine insati este acela de a te scutura de trecut si de-a privi inainte cu optimism?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)