Morala basmului românesc!

Imparatul E un mos senil si complet incompetent. Singurul merit ca a ajuns imparat e ca a fost primul nascut. Nu e in stare sa aiba grija de fii-sa, prin urmare ma intreb cum mama dracului ar putea avea grija de ditai imparatia. Nevasta-sa lipseste din peisaj, e subinteles moarta si l-a lasat cu trei fete care sigur nu-s ale lui, fiindca mosul are vreo 70 de ani si aia mica in jur de saispe. Desi e inconjurat de viziri, dregatori, sfatuitori, cand e sa ia vreo decizie iti vine sa-l iei la palme: primul individ care-i aduce fata inapoi o primeste de nevasta si mai ia si jumatate de imparatie. Stramosul sau care a intemeiat dinastia se rasuceste in mormant. Fata cea mare si fata cea mijlocie Sunt niste strambaciuni nasoale, plate si complexate, care-si urasc sora mai mica pentru ca e mignona, are fund, tate, e in centrul atentiei si e aia rapita, ba se mai si marita inaintea lor. Sunt atat de jenante ca nici un zmeu nu le vrea. Fata cea mica E aia rasfatata, bunaciunea invatata sa i se faca toate poftele. Mai e si curva de mica. Nici nu vreau sa vorbesc mai mult despre ea, ca ma enervez. Fat-Frumos (Fefe) De obicei, e unu’ caruia nu i-a placut cartea: ori print, ori vreun coate-goale. Frumusel si efeminat, metrosexual nativ. Ar fi stat sa frece menta in continuare si sa se ia la tranta prin iarba cu oile, cu fratii lui sau cu flacaii satului, da’ vrea sa dea lovitura. Si, cand boul de imparat da sfoara-n tara cu fiica-sa si tronul premiu, normal ca se prezinta primul. Habar n-are cum arata fata imparatului, dar nici nu-l intereseaza prea mult, de fapt vrea imparatia. Si oricum stie de la tovarasi ca de obicei e rapita bucata familiei, nu carjele alelante doua. Calul E singurul personaj pozitiv din toata povestea care merita apreciere. Inainte de episodul cu jaratec zace slab, bubos si rapciugos in grajd, ceea ce arata inca o data ca imparatul e un idiot – nu asa te porti cu o asemenea comoara. Calul e cel care ii face strategia lui Fat-Frumos, in vorbe putine si concise. Nu zice prea multe pentru ca probabil ii e jena sa intre-n vorba cu un oportunist analfabet. In sufletul lui, isi doreste sa fie in echipa Zmeului. Mama Zmeilor Este exact opusul imparatul. In primul rand, la ea e sigur ca e mama zmeilor. Apoi, a facut trei baieti care e fiecare la casa lui, nu doua plangacioase si-o curva care stau pe capul lui, ca imparatul. Si ia hotarari bune si de una singura, n-are nevoie de o armata de viziri, dregatori, sfatuitori, etc. Zmeul E un tip hotarat, energic si fortos. Probabil are un nas cat toate zilele, umbla neras, e paros si are palmele tabacite. Asta ce ne spune? Ca e un om care munceste! A tras din greu ca sa ajunga unde e – a ucis, a luptat, a umblat, a jefuit, s-a preocupat de cariera lui! Asa merg lucrurile pe taramul celalalt, acolo nu-ti da nimeni un castel ca te cheama imparatul-nu-stiu-cum. E sigur ca Zmeul si-a cladit palatul cu mainile lui. Bine, o mai fi avut niste muncitori pe care i-a mancat dupa aia, dar sunt convins ca a stat cu ei acolo, pe capul lor, sa vada cum pun aia marmura in baie, sa nu-l traga-n piept si sa-l fure. Si mi se pare normal sa-i manance la sfarsit, stim cu totii cum sunt muncitorii. Mai stim ca are o mosie imensa, populata cu tot felul de jivine ticaloase. Chiar credeti ca e usor de administrat asa ceva, sa-i tii in frau pe toti aia? Pai aia nu sunt prosti ca taranii imparatului, daca nu stai cu pleoapa pe ei… Deci, Zmeul e un bun gospodar, un bun cunoscator de oameni, un excelent strateg militar si un bun trezorerier. Dar Zmeul e un tip cinstit in sentimente si cam fara noroc la femei. I-a venit varsta insuratorii, a stat, a analizat, a cercetat, si-a cautat nevasta. n-a gasit pe nimeni pe placul lui in propriul taram (ce s-alegi din jivinele alea?), deci s-a uitat la vecini. S-a indragostit de fata aia mica a imparatului (stie ce-i frumos, macar fizic, si nici nu incalca eticheta, tinteste la acelasi rang) si a procedat in consecinta, asa cum cerea traditia: a luat-o la el. Asa a facut si tac-su cu ma-sa, si bunicul lui, si strabunicul lui, la vremea lor. Asa e normal: clar, fara ascunzisuri, umblat cu soalda si alte prosteli. Pui problema direct: “Fa, te iubesc, te vreau! Treci incoace.” Si prostul chiar o iubeste: n-o forteaza, n-o siluieste, e romantic, are o gradina cu trandafiri, o-nconjoara de bogatii, ii face toate poftele. N-am auzit nici o poveste in care Zmeul s-o tina pe printesa legata in beci, goala-pusca si sa vina s-o violeze cand are el chef, dupa cum ar merita. Peste tot citesc numai de caftane, covoare, tiare, bucate alese, matasuri fine, rochii, giuvaere, o tine-n puf. Omul e familist si serios, nu-si uita indatoririle: se duce-n fiecare zi la munca si anunta civilizat, cu buzduganul, cand vine acasa. Si toate astea pentru ea, ca sa n-o sufoce cu atentie, sa-i lase spatiu, sa fie libera, sa aiba matracuca timp sa-si faca unghiile, sa nu faca istericale ca, vezi doamne, a intrat peste ea in camera si-a vazut-o cu masca de castraveti pe fata. Carevasazica, moldoveanca traieste in puf, ii face prostul toate poftele, si, in semn de multumire, ce face? Se amorezeaza de Fat-Frumos ca are parul mai ingrijit si tenul mai putin acneic (vezi, n-ai vrut sa te culci cu Zmeul) si se hotaraste sa fuga cu el. Da’ mai intai incep sa se harjoneasca in pat, in patul pe care Zmeul cu mana lui il cioplise, din niste busteni taiati tot de el din padure, si-l carase-n carca pana la ultimul etaj al castelului, sa aiba japita peisaj cand se trezeste dimineata sub baldachin. Si prostii aia doi stau pana ii prinde Zmeul, caruia – in sfarsit! – i se aprind beculetele. Mai departe. Zmeul lupta corect, Fat-Frumos triseaza: bea apa vie de la un corb pe care-l mituieste, da cu peria, gresia, naframa; in fine, face tot ce poate sa lupte cat mai putin si sa-i bage pe altii la inaintare. Din toate astea, eu pricep ca morala basmului romanesc e urmatoarea: - daca esti un smecher metrosexual si stii sa profiti de pe urma tontilor incompetenti ajunsi in pozitii de conducere, te aranjezi pe viata. - daca esti o fitoasa analfabeta si de bani-gata, ai toate sansele sa umble toti dupa fundul tau si dupa averea lu’ tac-tu. - daca esti un tip cinstit, muncitor si care lupta dupa reguli, pici de papagal. Daca basmul romanesc ar fi avut macar o urma de dreptate, Zmeul i-ar fi rupt gatul lui Fefe cu doua degete, ar fi luat-o pe proasta aia, i-ar fi dat o bataie sora cu moartea si ar fi trimis-o racheta inapoi la tac-su acasa. Apoi si-ar fi strans armata, ar fi navalit pe taramul imparatului si i-ar fi facut prapad, ar fi violat, jefuit si ucis tot ce i-ar fi stat in cale, ar fi unit cele doua taramuri si si-ar fi facut harem de basm din toate gagicile alea proaste ca noaptea. Pentru ca fiecare merita sa-si traiasca propriul basm. Salvează râsul românesc! www.FunkyDonkey.ro & www.Facebook.com/Bancuri

Cum dormeau oamenii înainte de secolul 19. Astăzi pare bizar

Înainte de secolul 19, oamenii obișnuiau să doarmă noaptea în două reprize, cu o pauză de două-trei ore între ele. Profesorul de istorie Roger Ekirch, de la universitatea americană Virginia Tech, a făcut o descoperire interesantă: Înainte de secolul 19, oamenii dormeau în două reprize de somn pe noapte, scrie slumberwise.com. Oamenii obișnuiau să doarmă de două ori într-o noapte, care pe atunci reprezenta un interval de aproximativ 12 ore. Mai întâi dormeau trei-patru ore, după care se trezeau pentru două sau trei ore, iar mai apoi se culcau la loc până dimineață. Dovezile privind acest lucru sunt multiple și variază de la documente oficiale la jurnale personale și opere literare. Spre exemplu, un medic britanic a scris că cea mai bună perioadă pentru studiu și contemplare este între "primul somn" și "cel de-al doilea somn". De asemenea, în "Povestirile din Canterbury", Geoffrey Chaucer a descris o femeie care s-a dus să se culce după "primul somn". Dormitul în două reprize explică și de ce oamenii din clasa muncitoare făceau mai mulți copii. Potrivit medicilor din secolul 16, multe cupluri alegeau să întrețină relații sexuale între cele două reprize de somn. Potrivit profesorului Roger Ekirch, această practică de a dormi în două reprize a început să devină tot mai puțin întâlnită după ce a fost inventat iluminatul public și, în cele din urmă, iluminatul interior cu ajutorul electricității.

Echilibrarea emisferelor cerebrale deschide poarta spre viaţa spirituală

„Pe Pământ s-a ajuns la o nouă criză de transformare, la fel de crucială pe cât a trebuit să fie criza care a marcat apariţia Vieţii în Materie sau criza care a marcat apariţia Minţii în Viaţă. Acum se pregăteşte pătrunderea Supramentalului pe această planetă care va transforma umanitatea într-o rasă supraumană. Această transformare este inevitabilă şi va avea loc cu sau fără noi. Iar ca o primă etapă, va avea loc o schimbare în funcţionarea organelor materiale şi mai ales a creierului. Creierul va deveni un canal de comunicare pentru forma gândurilor, o baterie a presiunii acestora asupra corpului şi asupra lumii exterioare în care ele (gândurile) vor fi atunci direct eficace, comunicând cu ele însele de la minte la minte, fără să treacă prin mijloace fizice (telepatie) şi vor produce, de asemenea, în mod direct, efecte asupra gândurilor, actelor, vieţii celorlalţi, sau chiar asupra obiectelor materiale. Dincolo de Minte, omul complet regăseşte în mod conştient ceea ce Materia reprezenta deja în mod inconştient: Energie şi Pace.” (Sri Aurobindo) Revoluţia interioară e pregătită de revoluţia neurologică Creierul nostru se pregăteşte, de mai bine de un secol, pentru intrarea într-o nouă eră. Transformarea aceasta a început să se simtă în perioada 1945 – 1965. Gândirea celor născuţi între aceşti ani conţine deja elemente din vechile şi noile modele de gândire. Există date de ultimă oră care arată că s-a produs o schimbare radicală de structură în creierul omenesc, produsă pe parcursul unei generaţii, cel mult două. La scară evolutivă, asta înseamnă mai puţin de o milisecundă. După 1965, au început să se nască oameni cu o nouă structură a creierului. Savanţii au identificat trăsături specifice ale acestui creier, pe care l-au numit „turbo“, de aceea şi adolescenţilor şi tinerilor de azi li se spune „adolescenţii turbo“.

Iată o parte dintre caracteristici: 1. Înmulţirea numărului de ramificaţii dendritice – rămurele foarte fine care pornesc din fiecare neuron, ca o arborescenţă. Creşterea enormă a acestor dendrite, înregistrată în ultimii ani indică o capacitate mult mai mare a fiecărui neuron de a primi simultan mult mai multe semnale, mult mai multe impulsuri nervoase. 2. Înmulţirea semnificativă a sinapselor; sinapsele reprezintă conexiunile efective dintre neuroni, iar multiplicarea lor demonstrează capacitatea nouă a creierului de a procesa în paralel mult mai multă informaţie, mult mai rapid. 3. Creşterea suprafeţei scoarţei cerebrale. 4. A crescut greutatea cortexului şi chiar a numărului de nevroglii - celule care există pe lângă neuroni, de trei ori mai multe decât aceştia, a căror activitate o susţin. Cu cât avem mai multe nevroglii este semn că suntem mai inteligenţi şi că neuronii funcţionează la capacitate mult mai mare. 5. IQ-ul (coeficientul de inteligenţă) creşte constant la nivel mondial. La fiecare 10 ani IQ-ul creşte cu aproximativ 4,5 - 5 puncte. Vârful de lance sunt japonezii care au o creştere cu 7,7 puncte la fiecare 10 ani, ultimul loc îl ocupă americanii cu 1,1 puncte odată la 10 ani. Dacă evoluţia continuă în acest ritm, mulţi psihologi consideră că peste 50 ani Pământul va fi locuit de oameni complet diferiţi faţă de cei din zilele noastre. Semnele acestei transformări nu par prea vizibile. Tânăra generaţie învaţă totuşi mult mai repede, de zeci de ori mai repede decât învăţau oamenii în urmă cu 50 ani şi asimilează cu mare uşurinţă foarte multe informaţii. Puterile paranormale se multiplică odată cu spirele din ADN Transformarea despre care a vorbit Sri Aurobindo este însă mult mai profundă şi nu se limitează la creier. În ultimele decenii s-au descoperit modificări uluitoare la nivelul ADN-ului care, după 1980, s-a îmbogăţit cu o a treia spiră. După anul 1965, au început să se nască o serie de copii, numiţi „indigo“, iar după 1980 a apărut generaţia copiilor de cristal - care au capacitaţi absolut uluitoare. În China s-au descoperit zeci de mii de astfel de copii. Cercetătorii care i-au studiat rupeau, spre exemplu, o foaie de hârtie dintr-o carte, o mototoleau în pumn şi îi întrebau pe subiecţi ce scrie pe ea. Aceştia erau capabili să redea cuvânt cu cuvânt textul; alţi copii puteau să vadă tot ceea ce petrece în camera alăturată şi chiar să redea informaţii din cărţile aflate acolo. S-a constatat că ADN-ul celor mai mulţi dintre aceştia nu mai era obişnuit, avea o a treia spiră, iar în ultimii ani s-a descoperit şi o a patra spiră în ADN-ul unora dintre aceşti copii.

Unii clarvăzători afirmă că ADN-ul nostru suferă în prezent mutaţii care-i vor reface structura sa iniţială, de corp de lumină cu 12 lanţuri, pe măsură ce Pământul se pregăteşte să-şi mărească frecvenţa de vibraţie proprie. Atunci vom putea să ne manifestăm cu adevărat calităţile şi puterile dumnezeieşti cu care am fost înzestraţi. Până acum, oamenii de ştiinţă au ajuns să studieze aproximativ un milion de copii de genul acesta, însă un raport de ultimă oră estimează un număr de peste 60 de milioane. Ei sunt mesageri ai unei noi umanităţi, de aceea se încarnează cu anumite calităţi deja trezite, dar ADN-ul îmbogăţit a început să apară deja şi la oameni maturi, iar asta demonstrează că, pe măsură ce creşte numărul unor astfel de tineri transformaţi, modificaţi şi pregătiţi pentru un salt spiritual, se generează un câmp morfic, un fel de câmp informaţional la nivelul întregii planete care începe să-i influenţeze şi pe adulţii pregătiţi. Mai mulţi neuroni în creier decât atomi în univers Este cea mai complexă structură de pe pământ, dar savanţii au ajuns la concluzia că ar putea fi cea mai complexă structură din universul pe care îl cunoaştem. De ce? Iată câteva argumente: 1. Creierul conţine peste 100 de miliarde de neuroni, mai mult decât numărul stelelor din Calea Lactee; după prima lună de dezvoltare intrauterină, în creierul unui făt încep să se producă 250.000 de neuroni pe minut şi se menţine acest ritm minut de minut, până în momentul naşterii. 2. Între cei 100 de miliarde de neuroni din creierul uman se realizează în jur de 60 de trilioane de sinapse neuronale (această cifră variază de la om la om şi face în general diferenţa între un geniu, un om obişnuit sau un om cu inteligenţă medie). Dar ceea ce este fascinant este faptul că s-a calculat faptul că, din punct de vedere probabilistic, sunt posibile mai multe conexiuni neuronale - deci sinapse - între neuronii din creier, decât numărul de atomi din întregul univers. 3. Deşi are o greutate destul de mică, 2% din totalul corpului, creierul consumă cam 25% din energia corpului. 4. Este atât de vascularizat, încât toate capilarele sale puse cap la cap totalizează 1200 de km. 5. Lungimea totală a fibrelor nervoase din întregul sistem nervos central este de peste 5 milioane de km. 6. Fiecare neuron are între 1000 şi 100.000 de sinapse în care se conectează cu alţi neuroni. Transformarea profundă la nivelul ADN-ului şi al creierului ne pregăteşte deja pentru modificarea totală a paradigmei şi pentru o înţelegere complet diferită a realităţii din care facem parte. De la stânga la dreapta spre infinit Creierul decodifică informaţie non-stop şi astfel ne creează realitatea. Cele două emisfere din care este alcătuit par identice, dar funcţionează ca două creiere foarte diferite. Corpul calos prin care circulă aproximativ 300 de milioane de trasee nervoase este puntea îngustă prin care comunică. Există o serie de experienţe uluitoare care demonstrează cum poate fi modificat comportamentul unui om după emisfera cerebrală asupra căreia se intervine. Fiecare dintre acestea îndeplineşte funcţii specifice. Emisfera stângă ne conectează la lumea fizică, dar o face atât de mult, încât dacă ne bazăm doar pe ea, ne-am blocat în graniţele acestei realităţi iluzorii şi rămânem izolaţi şi identificaţi cu trupul. Dacă ducem energia către emisfera dreaptă încep să se deschidă multiple porţi, nenumărate căi de acces în planurile multidimensionale ale unei realităţi infinit mai vaste. Creierul fiecărui om prezintă o alternanţă de predominanţă superficială între cele două emisfere, care se manifestă cam la 90 de minute, odată cu trecerea respiraţiei dominante de pe o nară pe alta. Nu despre acest tip de predominanţă momentană este vorba aici. Ci de obişnuinţa profundă de a vedea lumea doar din perspectiva uneia dintre emisfere.

Emisfera stângă este analitică; are o viziune statică a vieţii, este suportul gândirii logice, cunoscătoare, se bazează pe concepte, pe cuvinte, pe numere, pe vorbire, pe ceea ce sistemul actual de învăţământ ne-a antrenat să facem zi de zi. Emisfera stângă înseamnă structurare; ordonează lucrurile, deşi le vede pe porţiuni, nu ca întreg. Înseamnă limbaj şi organizare în formă fizică. Reprezintă ceea ce numim „gândire raţională“. Persoanele întemniţate în emisfera stângă nu pot vedea însă conexiunile reale care există între fragmente; sunt numai aici, în lumea fizică. Nu pot înţelege şi percepe sincronicităţile şi nu pot face legături intuitive dintre realităţile fizice şi cele subtile. Emisfera dreaptă este conectată la ceea ce există „dincolo“, e inventivitate, inspiraţie, înţelegere profundă. Persoanele care îşi folosesc mai mult emisfera dreaptă sunt fantastic de creative, intuitive, înclinate către artă, mai deconectate de realitatea fizică, pentru că emisfera dreaptă ne scoate cumva din timp. S-a constatat că, în momentul în care există predominanţa emisferei drepte, trăim spontan în prezent. Din contră, atunci când ne ducem către emisfera stângă ca predominanţă, începem să simţim o presiune din ce în ce mai mare a timpului. Emisfera stângă ne izolează de ceilalţi şi ne blochează în lumea palpabilă, materială. Când predominanţa migrează în emisfera dreaptă însă, lucrurile încep să se interpenetreze şi apare senzaţia de comuniune cu cei din jur. Emisfera dreaptă are calităţile şi puterile unei căi spirituale. E important totuşi ca adevăraţii practicanţi spirituali să găsească armonia între trăirile şi comportamentele pe care le generează cele două emisfere cerebrale. Să evite înlocuirea unui dezechilibru cu altul. Să evite tendinţa de a se refugia în activităţile emisferei drepte, acordându-i supremaţia. Deoarece asta implică riscul de a pierde priza pe lumea fizică şi de a dezvolta tendinţe psihotice. Este necesar să avem control şi asupra acestei realităţi, pentru a fi eficienţi în ceea ce realizăm. În tradiţiile spirituale autentice, fie yoga, budism sau isihasm, ghizii spirituali nu permit neofitului să rupă legătura cu oamenii pentru a se retrage în singurătate deplină şi a medita. Doar când adeptul ajunge la un înalt nivel de echilibru fizic, mental şi emoţional primeşte acceptul să se izoleze şi să aprofundeze căutarea spirituală. Dar această stare de echilibru interior se traduce şi prin armonie şi funcţionare egală a celor două emisfere. Acesta este, de asemenea, unul din motivele pentru care şi ghidul nostru spiritual încurajează atât de mult realizarea acţiunilor de Karma yoga, împreună cu alte metode yoghine. Fără hartă, în călătorie prin propriul creier Dr. Jill Bolte Taylor a trăit o experienţă inedită. Nu este singura, dar cei care trec de obicei prin astfel de experienţe nu au cunoştinţele şi specializarea sa în neuroanatomie. Într-o dimineaţă, Jill a avut un atac cerebral. Emisfera stângă a creierului a început să nu-i mai funcţioneze. În pofida felului dramatic în care i s-a modificat viaţa, Jill a considerat că are o şansă uriaşă să observe şi să descrie experienţa din interior. Iată relatarea ei: „În dimineaţa accidentului, m-am trezit cu o durere puternică în spatele ochiului stâng, acel gen de durere înţepătoare care apare când muşti dintr-o îngheţată. Mă apuca şi apoi mă lăsa, iarăşi mă apuca şi din nou mă lăsa. Era foarte neobişnuit să simt orice fel de durere, aşa că m-am gândit: „Foarte bine, o să-mi încep programul obişnuit“. Aşadar m-am ridicat din pat şi am sărit pe aparatul de exerciţii cardio. În timp ce-mi făceam exerciţiile, am realizat că mâinile mele arată ca nişte gheare încleştate de bara aparatului. Şi m-am gândit: „Asta-i foarte ciudat“. Am privit în jos spre picioare şi m-am gândit: „Uau, sunt o chestie care arată bizar“. Era ca şi cum conştiinţa mea alunecase din starea normală de percepere a realităţii într-un spaţiu în care mă privesc pe mine având această experienţă. Şi totul e deja foarte ciudat, iar durerea mea de cap nu făcea altceva decât să se amplifice. Când păşesc pe podeaua camerei de zi, simt că totul în interiorul corpului meu s-a încetinit. Fiecare pas este foarte rigid şi foarte calculat, sunt concentrată doar pe sistemele interne. Stau în baie, pregătită să intru la duş, şi aud dialogul din interiorul trupului meu: „Voi, muşchi, trebuie să vă contractaţi. Voi, muşchilor, relaxaţi-vă“. Îmi pierd echilibrul şi mă sprijin de perete. Îmi privesc mâna şi-mi dau seama că nu mai sunt în stare să stabilesc cu precizie care sunt limitele trupului meu. Atomii şi moleculele mâinii mele s-au întrepătruns cu atomii şi moleculele peretelui. Şi tot ce mai pot percepe este această energie - energie. „Ce-i în neregulă cu mine? Ce se întâmplă?“, mai apuc să mă întreb. Dar din acea clipă taifasul din emisfera stângă a creierului meu se opreşte cu totul. De parcă cineva ar fi luat o telecomandă şi ar fi apăsat butonul ‘mut’. Linişte absolută. În primul moment, am fost şocată de această minte tăcută. Apoi m-am simţit fermecată de grandoarea energiei care mă înconjura. Mă simt imensă şi în expansiune. Unită cu toată energia aceea. Apoi, dintr-o dată, emisfera mea stângă revine pe fir şi îmi spune: „Hei! Avem o problemă! Avem o problemă! Trebuie să primim ajutor“. Şi eu: „Aah! Am o problemă. Am o problemă“. Dar imediat sunt trasă înapoi din exterior în conştientizare - şi cu drag mă refer la acest spaţiu ca la Ţara Tralala. Pentru că e frumos acolo. Imaginaţi-vă cum ar fi să vă deconectaţi cu totul de la vorbăria propriului creier, cea care vă conectează cu lumea exterioară. Mă simt uşoară. Imaginaţi-vă: toate legăturile cu lumea exterioară şi orice factori de stres legaţi de ea - nu mai există. O senzaţie de pace interioară profundă. Imaginaţi-vă cum ar fi să pierdeţi 37 de ani de bagaj emoţional! O, am simţit euforie. Euforie. Era atât de minunat.“ Atacul cerebral a făcut-o să descopere extazul mistic Dr. Jill Bolte Taylor îşi continuă cu umor relatarea. „Emisfera stângă intră iar pe fir şi zice: „Hei! Trebuie să te concentrezi. Trebuie să cerem ajutor“. Şi eu mă gândesc: „Trebuie să cer ajutor. Trebuie să mă concentrez“. Aşa că ies de la duş, mă îmbrac mecanic şi umblu prin apartament, gândindu-mă: „Trebuie să ajung la serviciu. Trebuie să ajung la serviciu. Oare pot să conduc?“. În acel moment, braţul drept mi-a paralizat complet. Atunci am înţeles: „O, Doamne! Am un atac cerebral! Am un atac cerebral!“. Iar următorul lucru pe care mi-l spune creierul: „Uau! Asta e foarte tare“. Asta-i foarte tare! Câţi cercetători ai creierului au ocazia să-şi studieze creierul din interior spre exterior?“ Nu-mi puteam aminti numărul de la serviciu. Dar mi-am adus aminte că în birou aveam o carte de vizită. Aşa că am scos un teanc de cărţi de vizită gros de 8 centimetri. Mă uit la cartea de vizită de deasupra, dar nu pot să spun dacă e cea pe care o caut sau nu, pentru că tot ceea ce vedeam erau pixeli. Şi pixelii cuvintelor se contopeau cu pixelii fundalului şi cu pixelii simbolurilor, iar eu chiar nu puteam să fac diferenţa. Am aşteptat până a venit ceea ce numesc un val de luciditate. În acel moment am fost capabilă să mă lipesc la loc de realitatea normală şi să spun: „Nu-i asta cartea de vizită... nu-i asta... nu-i asta“. Mi-a luat 45 de minute ca să parcurg 2 centimetri din teancul de cărţi de vizită. În acest timp, vreme de 45 de minute, hemoragia cuprindea emisfera mea stângă. Nu înţeleg numerele. Nu înţeleg telefonul, dar e singurul plan pe care îl am. Aşa că iau telefonul şi-l pun în faţa mea. Iau cartea de vizită şi o pun alături şi încerc să potrivesc forma îmbârligăturii de pe cartea de vizită cu forma îmbârligăturii de pe telefon. Dar chiar atunci alunec înapoi în Ţara Tralala şi, când mă întorc, nu mai ţin minte dacă formasem deja acele cifre. Aşa că a trebuit să-mi controlez braţul paralizat ca un buştean şi să acopăr cifrele pe măsură ce le apăsam, ca atunci când mă întorc la realitatea normală să pot spune: „Da, am format deja această cifră.“ Până la urmă, am reuşit să formez întreg numărul. Ascult la telefon, colegul meu ridică receptorul şi îmi spune: „Ham ham ham ham“. Şi mă gândesc: „O, Doamne, ăsta parcă-i un câine Golden Retriever!“ Aşa că îi zic - foarte clar la mine în cap: „Sunt Jill! Am nevoie de ajutor!“. Dar ce iese pe gură este doar: „Ham ham ham ham“. Mă gândesc: „O, Doamne, parcă-s şi eu un Golden Retriever!“. Aşa că nu puteam şti - nu aveam de unde şti că nu puteam vorbi sau înţelege un limbaj până nu am încercat. Însă el înţelege că am nevoie de ajutor şi îmi trimite o ambulanţă. Când mă trezesc ceva mai târziu în aceeaşi după-amiază, sunt mirată să descopăr că mă aflu în viaţă. La un moment dat simţisem spiritul predându-se şi îmi luasem rămas-bun de la viaţă. Dar mintea mea e suspendată încă între două planuri ale realităţii foarte diferite. Simt ca pe o durere pură stimulii care sosesc prin sistemele mele senzoriale. Lumina îmi arde creierul ca un foc, iar sunetele sunt atât de puternice şi haotice, încât nu pot separa o voce de zgomotul de fundal. Nu-mi doresc decât să evadez. Nu-mi pot identifica poziţia corpului în spaţiu, aşa că mă simt imensă şi în expansiune ca un duh tocmai eliberat din sticlă. Şi spiritul meu se înalţă liber, ca o balenă uriaşă plutind într-o mare de euforie tăcută. Nirvana. Găsisem Nirvana. Şi îmi amintesc că mă gândeam că nu există nicio cale prin care să fiu în stare să strâng sinele meu imens înapoi în acest corp minuscul. Dar conştientizez în acele momente: „Sunt vie! Încă sunt vie şi am descoperit Nirvana. Iar dacă am descoperit Nirvana şi încă sunt vie, atunci oricine care este viu o poate descoperi“. Şi îmi închipui o lume plină cu oameni frumoşi, paşnici, plini de compasiune şi iubitori care ştiu că pot pătrunde în acest spaţiu în orice clipă. Şi că pot alege în mod deliberat să păşească în emisfera dreaptă sau în cea stângă şi să găsească această pace. Şi înţeleg în aceste momente ce cadou uriaş ar putea fi această experienţă, ce prilej de iluminare ar putea reprezenta în legătură cu modul în care ne trăim vieţile. Asta m-a motivat să-mi revin. La două săptămâni şi jumătate după hemoragie, chirurgii m-au operat şi mi-au înlăturat un cheag de sânge de mărimea unei mingi de golf care apăsa pe centrii lingvistici. Mi-au trebuit opt ani ca să-mi revin în totalitate.“ Tu ce conştiinţă alegi? Experienţa uluitoare pe care a trăit-o, îi prilejuieşte omului de ştiinţă Jill Bolte Taylor câteva concluzii importante. „Aşadar cine suntem noi? Suntem forţa vitală a universului, cu dexteritate manuală şi două minţi cognitive. Avem puterea de a alege, clipă de clipă, cine suntem şi cum vrem să ne poziţionăm în lume.

Emisfera noastră dreaptă este dedicată momentului prezent. Totul este „aici şi acum“. Gândeşte în imagini şi are un mod de a învăţa kinestezic prin mişcarea trupurilor noastre. Informaţia, în formă de energie, izvorăşte simultan prin toate sistemele noastre senzoriale şi apoi explodează în acest imens colaj care descrie cum arată momentul prezent, cum miroase prezentul, ce gust are, cum îl simţim şi cum sună. Sunt o fiinţă de energie conectată la energia care mă înconjoară prin conştiinţa emisferei mele drepte. Suntem fiinţe de energie, conectaţi unul la celălalt prin conştiinţa emisferelor noastre drepte, formând o singură familie: umanitatea. Aici, acum, suntem fraţi şi surori pe această planetă. Ne aflăm aici pentru a face lumea un loc mai bun. Şi în acest moment suntem perfecţi, suntem compleţi şi frumoşi. Emisfera mea stângă este un loc cu totul diferit - gândeşte liniar şi metodic, se axează pe trecut şi pe viitor. Emisfera noastră stângă este concepută în aşa fel încât să preia acel imens colaj care constituie momentul prezent şi să aleagă detalii, alte detalii şi mai multe detalii despre aceste detalii. Apoi le aşază pe categorii, organizează toate aceste informaţii, le asociază cu tot ceea ce am învăţat în trecut şi proiectează în viitor toate posibilităţile. Emisfera noastră stângă gândeşte în termeni lingvistici. Este acel taifas neîntrerupt care mă conectează pe mine şi lumea mea interioară cu cea exterioară. Este acea voce micuţă care îmi spune: „Hei, să-ţi aduci aminte să cumperi banane când te întorci acasă. Am nevoie de ele mâine dimineaţă“. Este acea inteligenţă calculată care-mi aminteşte când trebuie să-mi spăl rufele. Dar probabil cel mai important aspect este că e acea voce măruntă care-mi spune: „Eu sunt. Eu sunt“. Şi imediat ce emisfera mea stângă îmi spune: „Eu sunt“, mă izolez de rest. Devin un individ singular, separat de fluxul de energie din jurul meu, desprins de voi. Aceasta a fost porţiunea din creier pe care am pierdut-o în dimineaţa în care am avut accidentul cerebral. Aici şi acum, pot păşi în conştiinţa emisferei mele drepte, unde devin conştientă că sunt forţa vitală a universului. Sunt forţa vitală a 50 de trilioane de frumoase gene moleculare care îmi dau formă, împreună cu tot ceea ce există. Sau pot alege să păşesc în conştiinţa emisferei mele stângi, unde devin un individ singular, compact. Izolat de curgere, izolat de voi. Sunt doctor Jill Bolte Taylor - intelectuală, specialistă în neuroanatomie. Acestea sunt „noi“ din interiorul meu. Ce aţi alege voi? Pe care o alegeţi? Şi în ce moment? Sunt încredinţată că, pe măsură ce petrecem mai mult timp alegând să rulăm circuitele unei păci interioare adânci oferite de emisfera dreaptă, proiectăm mai multă pace în lume, iar planeta noastră va deveni din ce în ce mai paşnică. Şi m-am gândit că aceasta e o idee care merită răspândită.“ Cum decodifici, aşa trăieşti Iată o experienţă cu adevărat extraordinară. Dr. Jill Bolte Taylor a trăit în propriul trup, în propria minte adevărul că noi suntem decodificatori de informaţie, iar ceea ce este în jur este iluzie. O iluzie holografică decodificată. Când era la duş şi funcţiona numai prin emisfera dreaptă, Jill îşi vedea braţul ca nişte atomi care începeau să se unească şi să se interconecteze cu atomii şi moleculele peretelui. Aceeaşi senzaţie de fuziune şi când privea cartea de vizită: „Mă uitam la ea şi erau pixeli şi pixelii se confundau cu fundalul“. Aşa vede emisfera dreaptă - de acolo începem să percepem realitatea ca energie. Emisfera stângă concretizează şi dă coerenţă. Avem nevoie şi de asta, pentru că altfel nu am putea să ne descurcăm în această lume. Echilibrarea este cheia eficienţei şi puterii, nu bascularea într-o parte sau alta. Suntem învăţaţi că tot ce există în jurul nostru este real. De fapt, totul este iluzie. Această lume fizică nu e fizică; nici măcar nu există în afară. Există aici, înăuntru. E o proiecţie holografică. O iluzie a ceva fizic, material; o iluzie a solidităţii. Noi suntem Conştiinţă. Noi decodificăm realitatea. Iar felul în care o decodificăm determină realitatea pe care o trăim. Dacă rămânem izolaţi în conştiinţa corpului, nivelul de percepţie a realităţii şi nivelul de dezvoltare a minţii sunt înăbuşite. Aceasta este situaţia actuală a umanităţii. Indivizi care sunt în realitate Conştiinţă Infinită ajung să opereze doar la nivel de conştiinţă a trupului. Este ceea ce vor manipulatorii noştri dintotdeauna. Dacă nu ne conectăm dincolo de această dimensiune şi nu ne primim inspiraţia interioară, cunoaşterea intuitivă de dincolo, atunci către ce sau către cine ne îndreptăm pentru a înţelege cine suntem şi ce se petrece în lume? Începem să privim lumea doar prin simţurile noastre. Prin limitele şi slăbiciunile noastre. Şi cine controlează această informaţie? Cei ce controlează mass-media, informaţia, educaţia etc. Dacă rămânem la acest nivel ne-au prins, iar riscul să ne pierdem este imens. Avem însă şansa să alegem. Avem şansa libertăţii. Tu ce alegi?

50 de lucruri incredibile pe care nu le stiai despre corpul tau

Credeai ca te cunosti atat de bine incat secretele corpului tau, pur si simplu, nu mai exista pentru tine? Ei bine, vei fi surprins sa afli cat de putine lucruri cunosti, de fapt, despre propria ta persoana. Citeste cele 50 de informatii de mai jos si verifica-ti singur cunostintele generale. Vei afla, cu siguranta, ca trupul tau este un univers despre care nici macar nu iti imaginai ca poate exista. - Persoanele care fumeaza un pachet de tigari pe zi beau, practic, o ceasca de gudron pe an. - Oamenii sunt singurele animale capabile sa traseze o linie dreapta. - ADN-ul unui om contine 80.000 de gene. - Asa cum amprentele digitale sunt unice, amprenta limbii fiecarei persoane este diferita fata de celelalte. - Un adult are mai putine oase in organism decat un copil. Ne incepem viata cu 350 de oase dar, pentru ca anumite oase se unesc in timpul cresterii, la maturitate mai avem doar 206.

- Chiar daca nu este la fel de sensibil precum cel al unui caine, nasul uman poate percepe pana la 50.000 de mirosuri diferite. - Acizii digestivi prezenti in stomacul uman sunt atat de puternici incat pot dizolva zincul si coroda otelul. Din fericire pentru noi, celulele din mucoasa gastrica a stomacului se innoiesc la maxim 3-4 zile, nelasand timp acizilor sa le dizolve. - Un plaman uman contine peste 300.000 de milioane de vase capilare. Daca aceasta ar fi puse cap la cap, s-ar intinde pe o distanta de 2400 de kilometri. - Testiculele unui barbat produc 10 milioane de spermatozoizi in fiecare zi - suficient pentru ca acesta sa poata repopula planeta in doar sase luni. - Oasele umane sunt le fel de rezistente precum granitul. Un os de marimea unei cutii de chibrituri poate suporta presiunea unui bloc de 9 tone - de patru ori mai mult decat poate suporta betonul.

- Cel mai mare organ al corpului uman este pielea. Ea poate acoperi, in cazul unui adult, o suprafata de 1,9 metri patrati. De asemenea, in timpul vietii unui om, acesta pierde pana la 18 kilograme de piele moarta. - Cand doarme, un om creste in medie cu 8 milimetri, pentru ca dimineata sa revina la inaltimea initiala. Motivul este simplu... forta gravitationala care actioneaza asupra cartilagiilor. - Un om consuma, in medie, 50 de tone de mancare si bea circa 50.000 de litri de lichide de-a lungul vietii. - Muschii unui ochi se misca de circa 100.000 de ori pe zi. Pentru a ne imagina ce inseamna acest lucru, ganditi-va ca echivalentul unui asemenea efort pentru muschii picioarelor inseamna un traseu de 80 de kilometri in fiecare zi. - In 30 de minute, corpul uman degaja suficienta caldura incat sa poate fierbe 3,5 litri de apa.

- O picatura de sange are nevoie de numai 30 de secunde pentru a face un circuit complet al corpului uman. - Ochiul uman percepe doar 90% dintre informatiile pe care le primeste. - Ovarele contin aproximativ jumatate de milion de ovule. Cu toate acestea, doar 400 dintre ele vor avea ocazia de a da nastere unei noi vieti. - Fiecare centimetru patrat de piele contine cel putin 32 de milioane de bacterii. Din fericire, cele mai multe dintre ele sunt inofensive. - Numai picioarele contin peste 500.000 de glande sudoripare, glande care pot elimina pana la jumatate de litru de transpiratie pe zi. - Viteza cu care aerul este eliminat in timpul unui stranut este de cel putin 160 de kilometri pe ora. - In timpul unei vieti, un om poate produce pana la 24.000 de litri de saliva, suficient cat pentru a umple doua piscine olimpice. - Un om poate rezista pana la 40 de zile fara mancare, 6 zile fara apa si 6 minute fara aer. De asemenea, el nu poate rezista, in mod normal, fara sa doarma mai mult de 11 zile. - Capul unui copil cantareste cat un sfert din greutatea corpului acestuia. La maturitate, capul reprezinta doar a opta parte din greutatea trupului. - Unghiile de la degetele mainilor cresc, in medie, de sase ori mai repede decat cele ale picioarelor.

- Aproximativ 50.000 de celule din corpul tau au murit si au fost inlocuite chiar in timp ce citesti acest articol. Scheletul tau este unul nou la fiecare trei luni si ai o piele noua in fiecare luna. - Fiecare centimetru patrat din pielea ta contine 6 metri de vase de sange, 3,5 metri de nervi, 1300 de celule nervoase, 100 de glande sudoripare si 3 milioane de celule. - Pentru a te incrunta, esti nevoit sa folosesti 43 de muschi ai fetei. Pentru a zambi nu ai nevoie decat de 17. - Din cele 206 oase ale corpului uman, mai mult de jumatate din ele se afla in maini si picioare. - Inima unui om bate de aproximativ 3 miliarde de ori in timpul vietii acestuia.

- Aorta este cel mai mare vas sanguin din corpul uman. In cazul unui om adult, ea are diametrul unui furtun de gradina. La polul opus se afla capilarele. Acestea sunt atat de subtiri, incat este nevoie de 10 astfel de vase, puse unul langa altul, pentru a egala grosimea unui fir de par. - Orice persoana pierde, in medie, 100 de fire de par pe zi si peste 10 miliarde de particule de piele moarta. - Ochiul uman este capabil sa distinga aproximativ 1 milion de culori diferite si sa obtina mai multe informatii decat cel mai performant telescop construit vreodata. - Atunci cand atingi un obiect, semnalul circula prin corp, prin intermediul nervilor, cu peste 200 de kilometri pe ora. - Un om inspira si expira de circa 23.000 de ori pe zi. - Locul in care parul uman creste cel mai repede este barba. Daca nu ar fi taiata periodic, o barba ar putea atinge pana la 10 metri lungime. - In prima luna de viata, un copil invata atat de multe lucruri, incat sinapsele din creierul sau cresc de la 50 de trilioane la 1 quadrilion. Daca si corpul sau s-ar dezvolta cu aceeasi viteza, copilul ar cantari 77 de kilograme dupa numai o luna de viata. - Stomacul unui adult poate cuprinde pana la 1,5 litri de hrana. - Unghiile si parul sunt alcatuite din aceeasi substanta: cheratina. - Degetele mari de la picioare sunt unele dintre cele mai importante structuri ale corpului nostru. Datorita acestor degete, un om isi poate pastra pozitia verticala si isi poate mentine echilibrul.

- Barbatii mai scunzi de 1,28 metri si femeile mai scunde de 1,18 centimetri sunt considerati pitici. - Fiecare om isi indoaie degetele de 25 de milioane de ori intr-o viata. - Marimea inimii unui om este egala cea cea a propriului sau pumn. - Creierul uman genereaza intr-o zi mai multe impulsuri electrice decat toate telefoanele mobile din lume la un loc. - In corpul fiecaruia dintre noi traiesc bacterii a caror greutate insumata ar atinge cifra de 2 kilograme. - Plamanul drept retine, intotdeauna, mai mult aer decat cel din partea stanga. - Numai in gura, un om are pana la 40.000 bacterii. - In momentul nasterii, creierul unui copil contine circa 14 miliarde celule, numar care nu mai creste pana la sfarsitul vietii. Dupa varsta de 25 de ani, creierul uman incepe sa piarda pana la 100.00 de celule zilnic. Dupa varsta de 50 de ani creierul uman isi reduce simtitor volumul. - Femeile clipesc de doua ori mai des decat o fac barbatii. - Cele mai mici celule din corpul unui barbat sunt spermatozoizii

Vampirismul energetic rafinat (4) - Descurajările

"- Aș vrea să fac și eu chestia asta, am observat că am oarece talent în acest sens, mă și pasionează și cred că aș reuși chiar să mă întrețin din ea... - Mă..., da, ai tu talent, dar chiar crezi că ai putea să ajungi undeva făcând-o? Că doar ai văzut că au încercat și alții și n-au ajuns nicăieri. E plină "piața" de oameni care au eșuat în domeniul ăsta. Lasă..., talente au mulți, da’ munca-i muncă iar pasiunile-s pentru timpul liber." *** "- Mă gândesc să-mi schimb locul de muncă, poate că ar trebui să încerc ceva nou, eventual pe cont propriu... - Lasă mă, ce-ți veni? Chiar nu ți-e bine cu ce faci? Tu nu vezi ce greu e să-ți găsești un job? Lasă..., ce-i în mână nu-i minciună, plus că o slujbă la stat e sigură până la pensie. " *** "- Cred că aș putea să fac și eu ce face X, ba chiar cred că a face-o un pic mai bine decât el/ea că aș schimba asta și cealaltă... - Măi mamă, măi, cum să faci tu așa ceva? Doamne, dar cine te crezi..? Păi el/ea a avut cunoștințe sus puse, avea deja un nume (cunoscut) când a început să facă asta, plus că are și o anume prestanță pe care tu...Lasă mamă, stai tu aici cuminte în banca ta, că aici e mai sigur pentru tine...plus că suntem și noi aici și te-ajutăm dacă ai nevoie, acolo unde să te duci printre străini..." *** Vă este cunoscut genul acesta de discuție? Știu că da, am fost cu toții de-a lungul vremii în ambele roluri pe rând, cu diverse variații de nuanțe. În funcție de situație, când eram în rolul celui care descurajează pe cel din fața noastră motivam comportamentul aproape invariabil prin faptul că suntem numai...realiști și mai ales cu faptul că îi facem un bine celuilalt scutindu-l în acest fel de dezamăgirile care ar putea proveni din încercările (presupuse) eșuate. Dar...dacă am fost fiecare și în rolul celui descurajat atunci sigur am observat că nu e deloc plăcut ca cineva să-ți taie aripile atunci când ai un vis sau când pur și simplu vrei să încerci să faci altceva decât ai făcut pâna în acel moment. Și nu e doar neplăcut, ci mai mult de atât - e dureros. Deoarece în 99% dintre cazuri nu se găsesc lângă noi doar un astfel de "realist" ci mai mulți. Iar conform vorbei românești "dacă un om îți spune că ești beat nu-i nimic dar când îți spun trei atunci mai bine te du la culcare", foarte mulți oameni renunța la a-și urma calea ce le-o cere inima în urma mai multor astfel de descurajări. Cunosc atâtea cazuri de renunțări încât aș putea povesti cel puțin o săptămână. Cazul Gabrielei Artene care a ajuns să cânte pentru prima oară pe scenă abia la 58 de ani este doar unul dintre ele (link). Privită din punct de vedere energetic, situația este mai complexă decât pare la prima vedere. Aparent este clar că cel care descurajează se alimentează energetic din renunțarea celui descurajat. Concret: în situația (potențială) în care cel care dorește să facă o schimbare chiar ar reuși să o facă cu succes, el ar ieși din zona numită generic "la tăți ni-i greu" și astfel ar căpăta alt statut în fața celui care l-a descurajat. Caz în care ego-ul "descurajatorului" ar avea bineînțeles de suferit. Renunțarea celuilalt însă îi aduce acestuia un gram de confort/securitate. Este evident că majoritatea oamenilor care obișnuiesc să-i descurajeze pe cei din jurul lor, cei care se autodenumesc "realiști", nu sunt neapărat conștienți că fură energie de la cei pe care îi descurajează. Însă faptul că nu știu asta nu îndulcește cu nimic stuația și nici nu le redă celor descurajați puterea de a-și urma visele. Spuneam că situația este mai complexă și asta deoarece este important de conștientizat care sunt motivele care îi imping pe oameni să îi descurajeze pe cei din jurul lor. O analiză simplă a situațiilor în care suntem tentați să-i descurajăm pe ceilalți ne conduce către un singur motiv iar acela este despre noi înșine: îi descurajăm pe ceilalți pentru ca nu cumva ei să "ne-o ia înainte" în vreun fel, ca nu cumva să facă ce noi nu suntem în stare să facem sau pur și simplu să ne demonstreze că ceva este posibil atunci când noi credem că e invers. Facem asta proiectând pe cei din fața noastră neputințele și tiparele noastre mentale (link). Iar asta vine în mod evident din lipsa încrederii pe care o avem în noi înșine. Nu e de judecat sau de condamnat o astfel de situație. Deoarece lipsa încrederii în sine a ajuns un "sport" internațional, nu ține de rasă, de naționalitate și de nimic altceva. Facem sau am făcut cu toții astfel de lucruri. Părinții își descurajează copiii, iar copiii când se maturizează își descurajează copiii la rândul lor, profesorii descurajează elevii și studenții, prietenii între ei, etc. Ne-am descurajat unii pe ceilalți atât de mult încât s-a format un fel de cerc vicios din care se poate ieși doar cu foarte multă voință. Dar oare dacă acum știm cum funcționează aceste lucruri nu ar fi de-ajuns ca să încetăm și să schimbăm acest gen de comportament? Ar cam trebui să fie. Cred că este timpul să înțelegem și alegem conștient avantajele independenței energetice (link) . M-am gândit mult care să fie granița dintre realism și descurajarea de tip pesimist, însă am regăsit concluzia gata concentrată într-o discuție purtată de doi prieteni ai mei, iar motivul pentru care v-o redau exact așa aici este pentru a încheia într-un ton amuzant: V.- De ce ești tu așa pesimist și mereu îi descurajezi pe ceilalți? R.- Păi nu-i descurajez, eu sunt doar realist, eu îi aduc cu picioarele pe pământ. V.- Dacă doar i-ai aduce cu picioarele pe pământ ar fi una, dar tu îi trântești cu fundul de pământ ceea ce e cu totul alta...:)) Dacă sunteți în preajma unor astfel de "realiști"...poate că ar fi indicat să vă îndepărtați puțin pentru a vă recăpăta puterea interioară (link) și a vă realiza visele voastre cele mai dragi. Aveți sigur puterea asta! Iată mai jos un fragment dintr-un film minunat care merită revăzut de câte ori uităm ce există în noi, în fiecare, fără deosebire. *** Filmul întreg poate fi văzut aici (link) după îndepărtarea reclamenlor, asta dacă nu cumva aveți deja DVD-ul în colecție că oricum, merită. *:x îndrăgostit lulea ***Celelalte trei articole din această serie se găsesc aici: link 1, link 2, link 3.

Vampirismul energetic rafinat (3) - Vânătoarea de defecte

Mi-am amintit acum câteva zile (nu contează cu ce ocazie :)) o perioadă din viața mea în care aflasem pentru prima dată despre cum funcționează tiparele mentale (link), despre legea oglinzii și despre faptul că atunci când un om înjosește un alt om de fapt se înjosește pe el însuși în mod inconștient (link). Eram atât de entuziasmată că am aflat acele lucruri și consideram că trebuie neapărat să le spun și celorlalți depsre ele. Acuma după cum vedeți, scopul era tare "nobil" însă modul cum am găsit să o fac nu a fost dintre cele mai fericite.. :)) după cum veți vedea în continuare. Fără să stau prea mult pe gănduri deci fără să fie o alegere neapărat conștientă, când eram într-o discuție cu câte cineva eram oricum un bun ascultător prin natura firii dar remarcam și tiparele mentale ce stăteau la baza modului în care cei cu care vorbeam înțelegeau viața. Dacă m-aș fi oprit la a observa încă era ok...:)) Dar m-am gândit că e strict necesar să și spun celui din fața mea ce observ pentru ca acesta să-și dea seama ce îl împiedică să aibă o viață mai "bună" (evident, din punctul meu de vedere). Cu alte cuvinte, credeam că arătându-i unde greșește îi fac celui din fața mea un "bine". Este ușor de bănuit când m-am oprit din m-am oprit din a vâna defectelele celorlalți :)) Evident, atunci când cineva m-a pus și pe mine sub lupă și mi-a vânat același tip de mecanisme. Am văzut atunci mai exact ce înseamnă de fapt ca cineva să-ți vâneze defectele, să-ți vâneze fiecare neaplicare a fiecărui concept cunoscut, pentru că după cum știți, spunem mai multe decât reușim să aplicăm. Privind acum în urmă, observ și dinamica energetică a acestui acestui tip de comportament și pot spune că acest mod de a-i spune celuilalt unde greșește, acest mod subtil de a-l arăta cu degetul este un mod rafinat de alimentare energetică de la cel din fața noastră. Deși scopul cu care se procedează astfel nu este întotdeauna răutăcios, ci uneori aparent nobil, vănătoarea de defecte nu este în nici un caz un mod de a-l ajuta pe celălalt chiar dacă ne place să credem asta despre acțiunile noastre. Nu este în nici un caz un mod de a îmbunătăți o relație, deoarece știm cu toții unde duc discuțiile inteminabile dintre doi parteneri de viață (de exemplu) în care oamenii își enumeră reciproc defectele arătându-se cu degetul unul pe celălalt (link). A ne pune unii pe ceilalți sub lupă și a ne vâna defectele reciproc este un comportament care nu poate să ducă decât la a ne îndepărta unii de ceialți și mai mult și cred că din acest punct de vedere lumea în care trăim este deja...abundentă. Ce naște acest tip de vampirism la nivel media? Pe plan mondial zeci, probabil chiar sute de tipuri de emisiuni TV sunt bazate pe vânătoarea de defecte, chiar dacă asta nu e mereu la vedere sau nu se face chiar...pe față. Culmea e că aceste emisiuni sunt cele mai de succes având rating-ul cel mai mare. Așa s-a ajuns ca acest gen de alimentare energetică să devină un sport foarte practicat la tv dar și în ziare, cele de cancan fiind singurele care nu-ți fac probleme legate de supraviețuirea pe piață. Bineînțeles că aceste emisiuni au dus la educarea noilor generații în acest spirit. În mediul virtual se știe că cele mai de succes articole sunt acelea care pun la zid diverse persoane. Cu cât mai cunoscută persoana și cu cât mai virulente criticile sau defectele vânate (mai mult sau mai puțin închipuite) - cu atât mai mai viral devine articolul. Este o pofta nebună de a dărâma imagini (link) și de a pune la pământ oameni fără să conteze dacă au adus în esență valoare societății prin ceea ce au creat. Este ușor de observat de ce ne hrănește să le găsim celorlalți defecte. - mai întâi pentru că asta ne face să ne simțim puțin mai bine cu noi înșine măcar și pentru puțin timp. Pe sistemul „Ce dacă sunt cum sunt, uite că nici ceilalți nu-s mai buni/deștepți/cuminți/etc.”; - în al doilea rând pentru că ne ține mintea ocupată și nu ne dă prilejul să rămânem singuri cu "vocile" din cap. Întradevăr, ceea ce judecăm la ceilalți sunt părțile pe care le conținem și noi dar nu am ajuns încă să le acceptăm (link important). Însă poate, mai important de atât, e bine să reținem că vânarea defectelor celorlalți nu ne va ține mereu departe de noi înșine și nu ne va ajuta să ne simțim bine cu noi înșine pentru totdeauna. Nu îmi permit să dau sfaturi pentru că în esență nimeni nu este în măsură să dea vreun sfat cuiva. Nu știu ce aleg ceilalți și sigur nu este treaba mea. Însă știu că eu am ales să nu mă mai alimentez energetic din defectele celorlalți, pentru că am ales să devin un om independent energetic (link). Celelalte două articole din seria "vampirism energetic rafinat" se găsesc aici (link) și aici (link). Dacă ai ajuns pentru prima dată în căsuța mea vituală, îți urez bine ai venit! Poți alege subiectul care îți place din tabelul cuvintelor cheie din coloana din dreapta. Cu drag ♥ *>:D< îmbrăţişare

Efectele religiei asupra creierului

Credinţele religioase, ca parte a naturii umane, se află adânc întipărite în creierul uman, totul fiind programat genetic încă de la apariţia noastră ca specie, susţin cercetătorii de la Universitatea Yale. Efectele religiei asupra creierului sunt mult prea puțin mediatizate și cercetate. Cele mai clare dovezi se regăsesc în percepţia copiilor asupra vieţii şi a convingerii lor că mintea este separată de corp. O astfel de distincţie este cea care ne permite să credem în supranatural, în zei sau în prieteni imaginari. „Toţi oamenii au aceste convingeri. Ele se află în circuitele din creierul nostru şi nu dispar niciodată”, susţine profesorul Paul Bloom, psiholog în cadrul prestigioasei universităţi americane. Pe măsură ce îmbătrânim, începem să ne concentrăm mai mult pe dimensiunea morală a credinţei şi mai puţin pe aspectele ei supranaturale, afirmă autorii studiului. Cu toate acestea, în perioadele grele ale unei existențe, tindem să ne apropiem de aspectele supranaturale, fapt dovedit de numărul mare de oameni care se reîntorc la credinţă în momentele de criză. „Împărtăşirea credinţelor religioase i-a ajutat enorm pe strămoşii noştri, în special atunci când trebuiau să coopereze pentru a putea vâna, a apara comunităţile sau a-i îngriji pe cei suferinzi. Astfel am reuşit să întrecem celelalte specii în cursa evoluţionistă”, concluzionează acelaşi Paul Bloom. Diferenţa dintre creierul unui credincios şi a unui ateu Credinţa ajută la blocarea anxietăţii şi la minimizarea stresului, conform studiului unor cercetători din cadrul Universităţii Toronto, care a dezvăluit diferenţele creierului la credincioşi şi necredincioşi. Participanţii au trecut prin testul controlului cognitiv Stroop, care presupune ataşarea de cap a unor electrozi, în vederea măsurării activităţii creierului. În comparaţie cu necredincioşii, cei care au credinţă au arătat o activitate mai mică în zona cortexului anterior (ACC), o porţiune a creierului care induce modificarea comportamentului, prin semnalizarea momentelor în care atenţia şi controlul sunt necesare. Acest fenomen are loc de obicei ca urmare a unor evenimente care produc anxietate, cum ar fi de exemplu atunci când greşim. Cu cât este mai mare fervoarea religioasă, cu atât ACC-ul este mai mic, iar erorile mai puţine. Studiul arată că religia are un efect de calmare asupra credincioşilor, ceea ce îi face să fie mai puţin stresaţi în ceea ce priveşte înfruntarea necunoscutului sau a greşelilor. Influenţa religiei asupra dezvoltării copiilor Din punctul de vedere al statisticilor, cea mai răspândită credinţă din lume este creştinismul, cu 2,2 miliarde de adepţi, urmată de islamism, cu 1.6 miliarde de credincioşi, iar, mai apoi, de ateism, cu 1,1 miliarde. Budismul este o altă cultură destul de întinsă ca număr de adepţi, şi anume aproximativ 500 de milioane, dar în care majoritatea este concentrată în Asia. Un studiu care a început în anul 1993, numit „K-12”, în Statele Unite ale Americii, a încercat să observe comportamentul pe care copiii ce aparţineau unor religii diferite îl efectuau la şcoală, dar şi maniera cu care valorile religioase moştenite sunt încorporate în aşteptările profesorilor, studenţilor şi părinţilor, atât în cadrul academic, cât şi în afara acestuia. („Efectul Pygmalion. Cercul vicios care ne defineşte rezultatele”). Cercetările efectuate asupra şcolilor catolice au descoperit că un copil are de câştigat atunci când cadrul academic şi părinţii comunică, în mod frecvent, şi încearcă să îi îmbunătăţească nivelul de învăţare. În afară de şcoala catolică, studiile au demonstrat că celelalte cadre şcolare cu specific religios nu au avut un succes prea diferit, în privinţa dezvoltării abilităţilor unui copil, faţă de cele normale. Dar, conform cercetărilor, salariile profesorilor de la şcolile religioase sunt mai mari, aceştia efectuându-şi meseria mult mai bine faţă de ceilalţi care lucrează într-o şcoală de stat. („Sisteme alternative de învăţământ”). Mai mult decât atât, majoritatea şcolilor private promovează învăţarea prin practică, adeseori, şi mai puţin prin teorie, această formulă fiind una de succes în marile puteri ale lumii. În plus, acestea păstrează o legătură mai apropiată cu părinţii, deoarece este în interesul lor să aibă câţi mai mulţi elevi şi, totodată, cu rezultate cât mai bune. Totuşi, sunt necesare să se efectueze mai mult studii cu privire la eficientă şcolilor private, deoarece rezultatele celor făcute până acum nu sunt prea concludente, şi, uneori, acestea sunt contradictorii. Problema principala este legată de calitatea studiilor pe care aceste şcoli le oferă, uneori existând o îndoctrinare evidentă pe care profesorii şi cadrul academic încearcă să o implementeze, iar acest lucru nu este tocmai corect. Ideal ar fi ca un copil să poată singur să ia o decizie în această privinţă şi să nu îi fie implementată în subconştient de către persoanele din jurul lui. Școlile cu profil religios din Asia Într-un studiu efectuat în şcolile din Japonia, a fost încercată o abordare în care să se înţeleagă scopurile, valorile şi aşteptările pe care le au şcolile cu profil religios, în special adepte ale creştinismul şi ale budismului, asupra copiilor. Din punct de vedere strict educaţional, ambele tipuri de şcoli promovează acelaşi tip de învăţare, şi anume cea colectivă, în care copiii caută, împreună, soluţii şi rezolva conflicte, probleme, şi aşa mai departe. De asemeni, este bine de ştiut că majoritatea şcolilor din Asia, în general, îşi adopta propriul stil de predare, în care activităţile variază destul de mult, rezultând într-o diversitate destul de mare cu privire la sistemul educaţional. Totuşi, impactul spiritual pe care îl au şcolile budiste şi creştine este destul de mare, dezvoltând în copil o arie spirituală şi filozofică ce afectează, adeseori în mod pozitiv, naturăacelor mici, mai ales în perioada preşcolară. A fost demonstrat că majoritatea copiilor care urmează o astfel de şcoală sunt mai educaţi şi mai sociabili, fiind învăţaţi, de mici, să ia decizii şi să rezolve conflicte, acest lucru ajutându-i foarte mult odată ce ajung în perioada adultă. Chiar şi aşa, aceste două tipuri de religii nu sunt atât de asemănătoare. Cea creştină promovează un comportament strict, în care copiii nu au voie să treacă peste cuvântul profesorului, acesta având, întotodeauna, dreptate. În cealaltă tabăra, şi anume în şcolile budiste, se promovează o educaţie mai mult spirituală, în care copilul este învăţat să fie în pace cu propia persoană şi că orice lucru din natură are un suflet şi nu trebuie să fie perturbat. Şcoala Budistă Una dintre cele mai agreate şcoli din întreaga lume este cea budistă, deoarece aceştia au reuşit, cu succes, să îşi implementeze elementele tradiţionale cu preocupările moderne legate de şcoală. Principalul scop al şcolii budiste este acela de a dezvolta un simt al empatiei şi al atenţiei cu persoanele din jur. Aceştia cred că bunătatea şi consideraţia ar trebui să fie extinse către toate lucrurile vii, inclusiv animale şi plante. Acest lucru reprezintă un aspect consistent al credinţei budiste, în care învăţăturile despre compasiune sunt fundaţia pe care se bazează profesorii. Ei doresc că, în fiecare săptămână, copiii să meargă la templu să mediteze, pentru a îşi atinge nivelul maxim de relaxare şi de a practica, în mod corect, zenul. Ideea din spatele Zen este aceea de a te detaşa, în mod complet, de gândurile, grijile şi complicaţiile unei minţi egoiste, prin diferite tehnici. („Yoga, pentru copii şi adulţi”) Adeseori, copiii sunt invitaţi de către profesori să meargă cu toţii să planteze diferite plante, să dea de mâncare animalelor, dar şi să meargă în zone muntoase, în care aerul este curat şi creierul poate fi golit, aceştia fiind învăţaţi să mediteze. De fapt, ideea este de a trăi alături de natură, fără a o deteriora sau a o influenţă, printr-o adaptare continuă, ce poate dura şi întreaga viaţă. Conform profesorilor din aceste şcoli, cea mai clară dovadă că o persoană nu este sociabilă sau nu a avut privilegiul de a învaţa, din perioada copilăriei, importanța acestui lucru, este tendinţa de a se comporta într-un mod egoist. Prin urmare, toţi cei care predau la şcoala budistă sunt foarte grijulii în privinţa promovării unui comportament social şi adecvat societăţii. Ce strategii promovează şcoala Budistă O strategie foarte bună, adoptată de cei din şcolile budiste, pentru a dezvolta sociabilitatea, este de a forma grupuri mari de copii, şi nu numai, cât mai des posibil. În plus, cu cât grupul este mai mare, cu atât copilul este mai dornic să înveţe, deoarece există o competiţie mai ridicată, spre deosebire de cele mai mici că număr. O altă componentă de baza al acestei şcoli este aceea că un copil trebuie să îşi dezvolte părţile slabe, şi nu cele puternice, deoarece el are nevoie de echilibru, axându-se pe mai multe arii, cum ar fi muzica, inteligenţa, creativitatea, arta, şi aşa mai departe. De exemplu, dacă un copil este bun la muzică şi dezvoltarea lui se bazează doar pe îmbunătăţirea acestui aspect, acesta va avea o abilitate, per total, destul de dezechilibrată. Budiştii se axează, în mod tradiţional, pe inteligenţă şi credinţă, acestea fiind cheia succesului către salvare. În plus, aceştia cred că ignoranţa, în combinaţie cu dorinţa, sunt forţele care previn o persoană să treacă peste stresul acumulat din varii motive. Ca un exemplu, cea mai mică rată de criminalitate din lume se află în rândul budiştilor, aceştia fiind, conform multor studii de specialitate, şi cei mai fericiţi, având speranţa de viaţă cea mai lungă. Şcolile cu profil religios din România Excluzând facultăţile de teologie, în România există doar şcoli catolice şi protestante private, în timp ce restul de astfel de cadre adoptă, în mod greşit, o îndoctrinare a unei ramuri a creştinismului, şi anume ortodoxismul. Deşi religia este în şcoli facultativă, ortodoxismul este implementat că obiect obligatoriu pentru copil de către cadrele didactice. Acest lucru poate avea urmări destul de grave asupra personalităţii unui copil, mai ales dacă acesta aparţine unui alt cult, putându-i fi schimbată gândirea şi credinţa fără voia lui. Şcolile catolice par să implementeze un alt tip de educaţie faţă de cele de stat. Aici se promovează, de asemeni, destul de multă practică academică, dar şi multe evenimente sociabile între elevi. Adeseori, se organizează ieşiri la „iarbă verde”, unde, pe lângă faptul că cei mici se distrează, profesorii implementează, în acest eveniment, diferite modalităţi de predare. Acest tip de invatament este extrem de benefic, deoarece copilul îşi poate dezvolta o nevoie primară pe care omul o are implementată în subsconștient, şi anume socializarea. Iar, odată cu socializarea, se dezvoltă, în mod indirect, şi alte aspecte ale personalităţii. Învăţământul preşcolar în şcolile catolice În România, ca formă de învăţământ preşcolar religioasă, există doar şcoli catolice şi protestante. În cele protestante, un copil se poate înscrie doar dacă aparţine acestei religii, în timp ce, în scolilele catolice, orice creştin poate urmă studiile. Deşi par, şi sunt, din varii motive, diferite, la prima vedere, ele împart o sumedenie de modele culturale, ce sunt implementate în educaţia pe care o oferă copiilor. Majoritatea şcolilor de acest gen includ o rugăciune zilnică, acest obicei fiind efectuat dimineaţa, în timpul meselor şi după efectuarea studiilor. De obicei, acestea nu au un timp desemnat pentru a asculta paragrafe din Biblie, în timp ce şcolile de stat, la orele de religie, 10% din timpul alocat este atribuit în această idee. De exemplu, de Crăciun, şcolile catolice şi cele protestante dezvoltă mai multe activităţi, în care copiii sunt direct implicaţi. Aceştia sunt sfătuiţi să citească paragrafe din cartea lor preferată şi să explice ce le-au plăcut cel mai mult şi efectuează alte activităţi care le dezvoltă imaginaţia şi sociabilitatea. Şcolile catolice îşi contruiesc programele academice în jurul faptului că dragostea lui Dumnezeu este mesajul cel mai important pentru creştinism. Conform modelului cultural, copiii sunt daruri de la Dumnezeu, iar fiecare dintre ei ar trebui să fie apreciat extrem de mult. Ce este de apreciat în aceste şcoli este faptul că asertivitatea reprezintă formă de comunicare cea mai folosită, iar orice profesor trebuie să urmeze cursuri de psihologia copilului pentru a putea preda. Un alt aspect foarte important este acela că profesorii au ca prioritate încurajarea copiilor în a îşi expune propriile idei şi încercarea de a le explica detaliat colegilor. După aceasta, rezultă o discuţie care poate dura chiar şi o ora, în care profesorul nu intervine, adeseori, mai deloc. În plus, este bine de ştiut faptul că acei copii cu dizabilităţi au prioritate, adeseori, în majoritatea şcolilor catolice, deoarece aceştia sunt predispuşi să dezvolte probleme legate de încrederea în sine, profesorii încercând să îi adapteze în societatea în care trăim. Oricum, nu toate şcolile catolice sunt similare. De exemplu, multe dintre cele de la noi din ţară nu adoptă aceleaşi metode de predare ca în Occident, uneori sistemul fiind acelaşi ca în şcolile de stat. În plus, şcolile catolice care au şi cămin, promovează stingerea la ora 9 – 10, iar ora de trezire fiind la 6. În acest caz, unui copil poate să îi fie dereglat bioritmul, fiindu-i afectate mai multe aspecte, cum ar fi randamentul, potenţialul, şi aşa mai departe. Concluzie Desigur, fiecare tip de şcoală poate să aibă plusurile şi minusurile ei. Dar, cu siguranţă, cele mai bune nu promovează religia că fiind o necesitate, o obligaţie din partea copilului, ci o alegere pe care acesta ar trebui să o facă, putând cântări aspectele pozitive şi negative ale fiecăreia. Efectele benefice ale religiei sunt ştiute de toţi, dar, adeseori, cele negative sunt ascunse sau denigrate de către majoritatea oamenilor. În ultimul deceniu, s-au făcut nenumărate studii, în care s-au comparat persoanele care urmau o religie oarecare cu ateii. Rezultatul a fost acela că persoanele credincioase erau mult mai stresate şi mult mai predispuse la dezvoltarea unor boli, în timp ce persoanele atee prezentau o sănătate generală mult mai bună, stresul fiind aproape inexistent în rândul lor. Credinţa se naşte în creier Cu ajutorul unei serii de întrebări pe teme religioase şi mai ales al tehnicii rezonanţei magnetice funcţionale (fMRI), un grup de cercetători de la Naţional Institutes of Health (Nih) din Statele Unite a reuşit să identifice zonele cerebrale ale credinţei religioase Dacă Dumnezeu există, atunci creierul omului este “oglinda” ideală în măsură să-i reflecte imaginea. La credincioşi precum şi la necredincioşi, chestiunea existenţei vieţii de apoi implică arii din cortexul cerebral foarte evoluate, ce sunt – ca de altfel şi credinţa religioasă – absente la celelalte specii. Întrebând circa 60 de voluntari dacă ceea ce se întâmplă în lume reprezintă voinţa lui Dumnezeu, cercetătorii au ajuns la concluzia că, indiferent de răspuns, în creierul acestora se activează aceleaşi arii din cortexul frontal, cele legate de gândirea abstractă şi de luarea de decizii. “Obiectivul nostru nu a fost să-l găsim pe Dumnezeu în creier, ci să înţelegem ce anume se întâmplă la nivel cerebral atunci când un om se gândeşte la divinitate”, a explicat Giovanna Zamboni, una din cercetătoarele implicate în studiu. “Am descoperit că persoanele necredincioase reacţionează la întrebările religioase într-o manieră similară cu cei crendinciosi, adică, independent de răspunsurile date de fiecare, instrumentele intelectuale utilizate pentru a aborda tema divinităţii sunt comune tuturor oamenilor”, a precizat ea. Casca prin care îl vedem pe Dumnezeu Vreme de mii de ani am meditat, am postit şi am organizat ritualuri. Ne-am rugat şi am făcut incantaţii pentru a realiza contactul cu planul divin. Dar dacă singurul lucru necesar pentru a-l vedea pe Dumnezeu constă doar într-un magnet poziţionat pe una dintre emisferele creierului? În anul 2003, biologul evoluţionist britanic Richard Dawkins a devenit cobai în cadrul unui experiment ştiinţific. Neurocercetătorul Michael Persinger, coordonator al laboratorului de cercetare a minţii şi a conştiinţei, din subsolul clădirii ştiinţifice a Universităţii Laurentian, Sudbury, Canada, pretindea că a reuşit să le inducă experienţe religioase unor subiecţi prin stimularea unor regiuni specifice din creierele lor, cu ajutorul pulsaţiilor electromagnetice. Dawkins, renumit atât pentru studiile biologice cât şi pentru criticile sale la adresa religiei, s-a oferit voluntar să testeze dispozitivul electromagnetic al lui Persinger – “maşinăria Domnului”, aşa cum au botezat-o unii jurnalişti. “Am fost dintotdeauna curios cum ar fi să am o experienţă mistică”, a declarat Dawkins la scurt timp după experiment, ocazie cu care şi-a mărturisit şi dezamăgirea pentru faptul că nu a experimentat “comuniunea cu universul” sau vreo altă senzaţie spirituală. Chestiunea este controversată, împingând ştiinţa spre limitele ei. Religia este în mod cert cea mai complexă manifestare a celui mai complex fenomen cunoscut stiinţei, mintea umană. Dimensiunile religiei variază de la intens personale până la culturale şi geo-politice, iar cercetătorii studiază experienţele religioase din motive şi cu premise foarte diverse. Unii dintre ei speră să descopere raţiuni concrete ale ei şi să îmbogăţească credinţa, în timp ce alţii văd religia ca pe o relicva ruşinoasă a trecutului speciei umane, dorind totuşi să o explice. Mulţi oameni de ştiinţă, asemenea lui Persinger, privesc creierul ca pe o cheie pentru înţelegerea religiei. Alţii se concentrează pe origini psihilogice, genetice, sau biochimice. Ştiinţa religiei are precedente istorice, Sigmund Freud şi William James abordând subiectul chiar în secolul trecut. Acum, cercetătorii moderni aplică tomografii, teste genetice şi alte instrumente puternice în încercarea de a localiza cauzele psihologice ale experienţei religioase, a-i caracteriza efectele, a începe să îi explice influenţa perenă şi poate chiar a le reproduce. Experienţe la limita morţii La Universitatea din Sudbury există un dispozitiv despre care se spune ca ar determina experienţe paranormale prin manipularea creierului uman cu ajutorul stimulării electromagnetice, pe baza unor tipare complexe de frecvenţă. Subiecţii testelor cu acest aparat au mărturisit, în procentaj considerabil, că folosirea “Căştii lui Dumnezeu” a născut în ei trăiri atât de profund spirituale încât li s-au părut complet reale. Dacă relatările sunt adevărate, unde ne duce acest fapt? Infirmă el experienţele de acelaşi fel pe care le-au avut unii oameni în afara experimentului din laboratorul doctorului Michael Persinger? Sau, dimpotrivă, confirmă solid relaţia dintre om şi Dumnezeu? Este paranormalul o forţă interioară sau un factor extern? Pentru a examina subiectul, unii specialişti sunt de părere ca trebuie aprofundat conceptul experienţelor la limita morţii (NDE). De-a lungul timpului, aceste trăiri s-au manifestat în cazul oamenilor din toată lumea, indiferent de credinţă religioasă, de vârstă sau stil de viaţă, cu o oarecare regularitate. Adesea, astfel de situaţii par să aibă în comun anumite tematici în care subiectul asistă la scene şi vede obiecte şi personaje dincolo de înţelegerea mundană, experimentând concomitent emoţii puternice care declanşează atât teamă inexplicabilă şi disperare, cât şi împăcare şi unificare cu Universul. Tocmai intensitatea acestor emoţii este cea care le oferă adesea oamenilor impulsul de a-şi schimba complet vieţile (în general într-o manieră considerată de ei mai bună) şi de a oferi speranţă nu doar lor înşişi cât şi celor pe care îi cunosc. Încă din anii ’70 s-au desfăşurat studii intense privitoare la cauzele acestor manifestări, iar doctorul Persinger crede că are răspunsul; un răspuns care, din păcate, nu este unul pe placul multora. O experienţă de extracorporalizare este cea în care o persoană aflată în pragul decesului se autopercepe părăsindu-şi trupul către un tunel spre capătul luminos al căruia se îndreaptă cu viteză. Traversând acest tunel, oamenii se întâlnesc des cu prezenţe spirituale semnificative pentru ei. În general, experienţa este pozitivă şi optimistă, dar ocazional are conotaţii negative şi terifiante. Avansând în “călătorie” ajung aproape întotdeauna în punctul unde li se spune că trebuie să revină pe Pământ din motive care depăşesc înţelegerea, moment după care se trezesc la scurt timp. Este această aventură un concept Jung-ian asupra morţii, o manifestare onirică – şi deci complet imaginată – cauzată de o traumă foarte puternică? Sau, sub acţiunea aceloraşi stimuli, creierul percepe într-adevăr o lume exterioară, inaccesibilă în mod normal? O lume paralelă? Studiul doctorului Persinger a demonstrat că cei care poartă “casca Domnului”, o cască de motociclism cu electrozi şi bobinaje ataşate astfel încât să bombardeze zone cerebrale, cum ar fi lobii temporali, cu diferite frecvenţe magnetice, pot manifesta o serie de halucinaţii, de la impresia că vorbesc cu morţii până la a vedea fantome şi chiar a simţi moartea şi “senzaţiile” ulterioare ei. Dar a spune că acest dispozitiv poate explica în mod consistent paranormalul ca pe o halucinaţie este ca şi cum am pretinde că televizorul demonstrează că oamenii pe care ni-i arată sunt fictivi. Casca Domnului este numele popular dat unui aparat de laborator mai corect numit “Casca Koren”, după numele lui Stanley Koren, de la Departamentul Neuroştiinţific al Universităţii Laurentian, care a construit-o conform specificaţiilor oferite de doctorul Michael Persinger. Persinger a atras multă atenţie cu inveţia sa de natură, se spune, să îi inducă unei persoane senzaţia prezenţei lui Dumnezeu. Cercetătorul pretinde că poate crea o experienţă religioasă pentru oricine prin “dereglarea” creierului cu ajutorul unor pulsaţii electrice regulate. Această metodă determină lobul temporal stâng să traducă activitatea din partea dreaptă a creierului ca pe simţirea unei prezenţe. Această prezenţă poate fi interpretată ca orice, de la Dumnezeu până la demoni şi, atunci când implicaţiile experimentului nu îi sunt divulgate subiectului, aproximativ 80% dintre cei care poartă Casca lui Dumnezeu spun că simt pe cineva sau ceva în imediata apropiere. Richard Dawkins, spre exemplu, faimos pentru criticile sale la adresa religiei, se numără printre cei neimpresionaţi de experiment. Bărbatul a purtat casca, dar în urma şedinţei de “paranormale” a declarat că nu a simţit altceva decât uşoare ameţeli şi crampe la nivelul picioarelor după ceva timp. Ca răspuns, Persinger susţine că unii indivizi ar putea fi mai predispuşi genetic la simţirea prezenţei Domnului sau a unei puteri măreţe, şi poate nici nu ar avea nevoie de un dispozitiv ca al lui pentru a realiza acest lucru. Conform lui Persinger, câmpurile electromagnetice natural create pot cauza şi ele experienţe religioase, îndeosebi în cazul celor înclinaţi să îl simtă pe Dumnezeu. Spre exemplu, puternice ploi de meteoriţi au avut loc pe Pământ atunci când Joseph Smith, fondatorul Bisericii Sfinţilor Zilei de pe Urmă a fost vizitat de îngerul Moroni, precum şi atunci când Charles Taze Russell a format congregaţia Martorilor lui Iehova. Cu cine vorbeşte Dumnezeu? Dar există oare un avantaj în a fi genetic deschis spre Dumnezeu? Cercetătorii încearcă să discearnă dacă există vreun motiv evoluţionist pentru care creierele noastre sunt atât de receptive la experienţele religioase. Religia ar putea fi un efect secundar al creierului aflat in dezvoltare; creierele noastre au avut nevoie de mijloace prin care să îşi explice lumea din jurul nostru, aşa încât ar fi putut crea un sistem de credinţă la care să apeleze în caz că au întrebări. De aceea, religia ar fi putut servi acestui scop oamenilor primari, prin povestile sale cumva supranaturale de explicare a cauzei şi a efectului. Dar acum, religia este o trăsătură complexă şi… costisitoare; implică timp şi sacrificii, cum ar fi rugăciunea, meditaţia, postul. Aceasta în timp ce astăzi ştiinţa explică tot mai des şi mai profund lumea. Nu ar fi trebuit oare ca religia să dispară până acum, daca a fost numai un mijloc de adaptare primitivă? Ateii ar putea, desigur, spune cu destulă convingere că da. Însă, aşa cum atrage atenţia un antropolog şi cum un om înţelept a spus odată, chiar şi în orice ateu zace instinctul închinării şi, atunci când o situaţie periculoasă scapă de sub orice formă de control, acelaşi ateu tinde să îşi pună speranţele în ceva aflat mai presus de percepţiile simţurilor. Acest lucru ar putea indica faptul că creierul nostru va cătua mereu o formă de speranţă transcedentală sau o protecţie nelumească, fie ca se cheamă sau nu Dumnezeu. Iar unii biologi evoluţionişti argumentează că există importante beneficii individuale şi colective pentru o minte conectată la religie. Individual, cei care cred ca ceva mai mare decât ei înşişi veghează la bunăstarea lor, par să ia decizii mai bune în termeni de adaptare evolutivă; de asemenea, pot fi mai puţin predispuşi la excese sau comportamente periculoase, dacă au impresia că cineva dincolo de ei ar putea dezaproba aceste lucruri. Dar adevăratul beneficiu s-ar putea rezuma la o faţetă a darwinismului care nu mai atrage foarte multă atenţie: supravieţuirea unor întregi grupuri. O abordare nouă Spre deosebire de alţi cercetători care au cautat înaintea lui prezenţa divină în creierul uman, Persinger încearcă să explice trăirea religioasă dintr-un unghi complet diferit, unul cu influenţe patologice. Conştiinţa de sine, notează Persinger, este mediată în mod obişnuit de emisfera stângă a creierului – în speţă de lobul temporal stâng, aflat cumva în spatele ochiului stang. Atunci când creierul este uşor bruiat – de o traumă cranio-cerebrală, o traumă psihologică, un atac vascular, droguri, sau o criză epileptică – sinele din partea stângă a creierului nostru poate interpreta activitatea din emisfera dreaptă ca pe un alt sine, sau ca pe ceea ce Persinger numeşte “o prezenţă simţită”. Astfel, în funcţie de circumstanţe şi de experienţa de viaţă a fiecaruia, respectiva prezenţă simţită s-ar putea percepe ca o fantomă, un înger, un demon, un extraterestru, sau chiar ca pe Dumnezeu. De aceea, religia, sugerează cercetarea lui Persinger, ar putea fi un fenomen strict cerebrală. Persinger a fost inspirat, în parte, de neurochirurgul canadian Wilder Penfield, care a studiat pacienţi epileptici în anii ’50. Pregătindu-i pentru operaţie, Penfield a stimulat diferite regiuni cerebrale cu electrozi şi le-a cerut pacienţilor să descrie senzaţiile rezultate (deoarece creierul nu are receptori de durere, pacienţii aflaţi sub chirurgie neurologică nu trebuie sa fie adormiţi cu anestezic). Unii pacienţi, atunci când lobii lor temporali au fost stimulaţi, spuneau că aud voci şi văd aparţii – nu neapărat experienţe religioase, dar în mod cert unele misterioase. Aflând despre acest caz, Persinger s-a întrebat daca nu cumva o anumită zonă din creier, stimulată printr-un electrod, ar putea să producă asemenea impresii. A încercat să şi răspundă la această întrebare construind un dispozitiv care constă din solenoizi ce îmbracă craniul şi transmit computerizat impulsuri electromagnetice către zone specifice din creier. Persinger a testat maşinăria pe sute de subiecţi şi pretinde că până la 80% dintre aceştia au simţit o prezenţă în timpul stimulării. Criticii acuză faptul că subiecţii lui Persinger ştiu în general dinainte cum ar trebui să-i afecteze casca şi, prin urmare, s-ar putea să fie doar ţintele sugestiei. Un grup al Universităţii Uppsala, din Suedia, a descoperit că subiecţii care nu au aşteptări nu experimentează efecte psihologice neobişnuite ca rezultat al stimulării cerebrale electromagnetice. Persinger a contrat aceste declaraţii spunând că în cel puţin două dintre studiile lui, sugestionarea nu ar fi putut fi responsabilă, şi că suedezii nu au folosit în mod corespunzător echipamentul. Cum funcţionează Casca Koren aplică semnale magnetice complexe la nivelul capului persoanei care o poartă. Dispozitivul se conectează la un computer printr-o “cutie neagră” care circulă ciclic semnalele prin intermediul a patru bobinaje dispuse de ambele părţi ale capului deasupra lobilor temporali ai creierului. Lobii temporali reprezintă acea zonă cerebrală pe care mulţi cercetători o consideră sursa experienţelor spirituale şi religioase. Sesiunile experimentale au loc într-o cameră acustică – o cameră complet izolată fonic. O mare parte a activităţii lobilor temporali este dedicată monitorizării sunetului ambiental. Cum lobii temporali reprezintă sursa experienţelor mistice, liniştea ajută mult la crearea acestor experienţe în laborator. Folosită ca unealtă de cercetare a rolului creierului în trăirile religioase, dar şi pentru că unii dintre cei care au purtat-o au simţit prezenţa Domnului, Casca Koren a fost supranumită “Casca lui Dumnezeu”. Până în prezent, câteva zeci de oameni au raportat că au simţit prezenţa lui Hristos şi chiar că i-au văzut faţa în camera experimentală. Majoritatea acestor oameni au folosit alternativ atât numele Hristos cât şi Dumnezeu. Cei mai mulţi sunt maturi (peste 30 de ani) şi religioşi. De departe, cele mai multe prezenţe resimţite au fost atribuite rudelor decedate, Marilor Forţe, unui spirit sau vizând ceva echivalent. Orientarea către direcţia înger sau demon pare a fi strâns relaţionată cu afectul (placere-teroare) asociat experienţei. Dacă echipamentul şi experimentul au produs o prezenţă ce este într-adevăr a lui Dumnezeu, atunci, caracteristicile extrapersonale, intangibile şi independente ale definitiei Domnului ar putea fi puse în discuţie. Acesta este un lucru important la Casca lui Dumnezeu. Chiar şi dacă numai câţiva oameni l-au vazut pe Dumnezeu prin intermediul ei, se ridică o întreagă serie de noi întrebări la care teologia nu a mai fost nicicând nevoită să răspundă. Experienţele celor care au ajuns faţă în faţă cu Dumnezeu ar putea fi exemplul unei foarte rare activităţi cerebrale. Dacă l-au întâlnit într-adevăr pe Dumnezeu, atunci de ce tocmai în această împrejurare experimentală şi nu altfel? Poate cineva să îl controleze pe Dumnezeu controlând creierul unei persoane? Casca lui Dumnezeu, sau a diavolului? Implicaţiile pe teritoriul teologiei sunt evidente. Poate că Dumnezeu există, dar a aşteptat ca umanitatea să se dezvolte suficient pentru a-l descoperi în creier înainte să se arate în circumstanţe pe care oamenii le pot controla. Poate că Dumnezeu există numai în creierele noastre. Poate că există obiectiv şi a ales să îi binecuvânteze pe 1% dintre subiecţii studiului doctorului Persinger cu apariţii ale lui, pentru că îi îndrăgeşte. Poate există, dar le apare doar celor cu o dispunere neuronală potrivită în momente de prezenţă a unui tipar potrivit de activitate cerebrală şi nu în funcţie de ceea ce vede în inimile lor. Implicaţiile aduse de Casca Koren sunt mult mai numeroase decât dispozitivul în sine. Mai există şi programul computerizat denumit “Complex”, creat de Stanley Kore şi care îi permite unui PC să creeze semnalele electromagnetice necesare. Aceste semnale sunt derivate din activităţile encefalografice vizibile în anumite regiuni din creier. Aşa cum creierul răspunde specific la substanţe chimice, fa fel răspunde şi la semnalele magnetice. Şi pentru că aceste semnale sunt complexe şi iregulate, este necesar un program de computer special pentru a le produce. Ultima componentă a experimentului, după camera complet izolată fonic, este “cutia neagră”, care transformă ceea ce emite computerul în ceea ce recepţionează Casca Koren. Această cutie este un DAC (digital-to-analog converter) specializat şi reprezintă miezul tehnologiei. Restul componentelor Căştii lui Dumnezeui sunt mai degrabă comune. “Casca lui Dumnezeu” este oarecum un nume eronat, prin care se dă impresia ca dispozitivul poate produce experienţa întâlnirii cu Dumnezeu. Dar aparatul a produs, spun declaraţiile, şi viziuni ale unor fiinţe demonice, experienţe de extracorporalizare, realităţi alternative şi o gamă largă de alte experienţe paranormale. Putea fi numită după oricare dintre acestea, dar jurnaliştii au preferat nume mai senzaţionale; or, mai senzaţional decât Dumnezeu nu este nimic. O întrebare care se ridică fervent referitor la Casca Koren este posibilitatea de a obţine una. Casca există strict în laboratorul unde a fost construită şi nu este disponibilă publicului. Totusi, o versiune comercială există, sub denumirea de Shiva Neural Stimulation System, şi poate fi achiziţionată de orice persoană fizică. Să presupunem că cercetătorii au descoperit într-adevăr o modalitate prin care să ne ofere auto-transcendenţă mistică şi eliberatoare. Ne-am dori oare această… putere? Înainte ca Timothy Leary să promoveze LSD-ul ca fiind o rută spre introspecţii psihologice şi spirituale profunde, CIA i-a studiat potenţialul de spălare a creierului. De aceea, Persinger avertizează că în mâinile nepotrivite, o adevărată maşinărie puternică şi precisă care să stabilească un contact cu “Dumnezeu”, capabilă să inducă credinţe sau semnale ce par a veni direct de la Sursă, ar reprezenta unealta supremă de control al minţii. Cum arată Dumnezeu în creier ? Dr. Andrew Newberg, unul dintre cei mai controversaţi oameni de ştiinţă din prezent, acelaşi savant care a propus înfiinţarea unei noi ştiinţe, neuroteologia, este convins că a descoperit activităţi nebănuite ale creierului, în timpul rugăciunilor şi meditaţiilor. În încercarea să de a dovedi că există o legătură strânsă între creierul uman şi teologie, el a examinat activitatea cerebrală a mai multor preoţi budişti înainte şi în timpul meditaţiilor. Newberg a descoperit o activitate intensă în lobul frontal al meditatorilor, zona responsabilă cu atenţia şi puterea de concentrare, efecte pe care cercetătorul le atribuie experienţelor religioase. Cu toate acestea, mediul academic internaţional nu a fost deloc impresionat de rezultatele omului de ştiinţă, susţinând că acesta nu a descoperit decât o activitatea cerebrală legată, mai degrabă, de meditaţie decât de aspecte religioase. Şi totuşi, nu sunt primele cercetări de acest gen. Un studiu efectuat luna trecută de către oamenii de ştiinţă de la Universitatea din Oregon a demonstrat că, prin meditaţie şi rugăciune, oamenii pot obţine un creier mai sănătos. Studiul s-a desfăşurat timp de o luna, iar subiecţii trebuiau să mediteze circa jumătate de ora în fiecare zi. Un alt grup a trebuit să experimenteze tehnicile de relaxare, fără vreo legătură cu religia. Diferenţele au fost clare, în sensul că membrii grupului de meditatori au prezentat o mai bună circulaţie a sângelui în zonele cerebrale responsabile cu emoţiile. Newberg a ţinut să menţioneze că, deşi studiile sale indică faptul că religiozitatea este doar o experienţă de natură biologică, el nu exclude existenţa unei divinităţi. Oamenii religioşi sunt mai puţin inteligenţi decât ateii, în conformitate cu o nouă revizuire a 63 de studii ştiinţifice făcute în ultimele decenii. O echipa de cercetători condusă de Miron Zuckerman, de la Universitatea din Rochester, a constatat “o relaţie negativă între inteligenţă şi religiozitate”, în 53 din cele 63 de studii. Chiar şi la o vârstă foarte înaintată, e puţin probabil că oamenii inteligenţi cred într-o divinitate. Studiile folosite în lucrarea lui Zuckerman include, între altele, o analiză de-a lungul vieţii a 1.500 de copii inteligenţi, cu un IQ de peste 135 – analiză care a început în 1921 şi care continuă şi în zilele noastre. Chiar şi atunci când au ajuns la vârstă de 75 sau 91 de ani, aceste persoane nu au devenit religioase, contrar credinţei generale care spune că oamenii îşi întorc faţă spre Dumnezeu atunci când îmbătrânesc. De-a lungul timpului, diverşi oameni de ştiinţă care au studiat comportamentul acestor oameni au notat că “nu au atitudine religioasă”. Încă din 1958, Michael Argyle a concluzionat: “Deşi copiii inteligenţi înţeleg conceptele religioase de foarte devreme, ei sunt primii care se îndoiesc de adevărul religiei”. Un studiu făcut în 1916, citat în lucrarea lui Zuckerman, spune că “58% la sută din oamenii de ştiinţă din Statele Unite, selectaţi aleatoriu, şi-au exprimat neîncrederea sau îndoială în existenţa lui Dumnezeu. Acest procent a crescut la 70% în rândul celor mai de seama savanţi”. Lucrarea lui Miron Zuckerman a fost publicată în revista academică Personality and Social Psychology Review.

Ce URĂSC cel mai mult femeile când FAC SEX

Ce URĂSC cel mai mult femeile când FAC SEX Sexul nu mai e de foarte mult timp un subiect tabu, însă diferenţele de percepţie în ceea ce-l priveşte sunt extrem de mari în funcţie de sexul partenerilor. Dacă femeile vor mai mult romantism şi mai multă "giugiuleală", bărbaţii sunt fani ai acţiunilor mai directe. ARTICOL GALERIE FOTO COMENTARII CITEŞTE TOTUL DESPRE: barnati, femei, sex Importanţa sexului în relaţie variază de la cuplu la cuplu, dar în niciun caz nu vom întâlni cupluri fericite care nu fac sex. Pentru a exista o mulţumire de ambele părţi e nevoie de comunicare şi împărtăşirea dorinţelor. Femeile nu sunt chiar atât de greu de mulţumit pe cât se spune, cu toate acestea, marea majoritate urăşte să fie confruntată în pat cu anumite situaţii. 1. Femeile urăsc prudenţa în exces! Un bărbat care întreabă mereu "pot să..." dă dovadă de nesiguranţă. Unei femei îi place ca partenerul ei să-i simtă poftele şi să i le satisfacă fără a fi nevoie de "n" întrebări auxiliare. 2. Sexul mecanic! Un bărbat trebuie să ştie cum să-şi excite partenera şi să o facă să se simtă dorită. În zadar stau pătrăţelele neclintite şi are mişcări extrem de bune, dar nu ştie cum să-ţi stârnească interesul. Un bărbat care uită mereu de preludiu şi nu îi pasă decât de satisfacerea personală este un egoist şi un amant extrem de prost. Deci fetelor, evitaţi genul acesta de bărbaţi! 3. Monotonia! Rutina în cuplu e moartea pasiunii. Încercaţi lucruri noi, daţi frâu liber imaginaţiei, căci nimănui nu îi plac partidele de sex programate, mereu în acelaşi loc şi în aceeaşi poziţie! 4. Lipsa experimentării! Dacă nu vrea să încerce noi poziţii, să pună în aplicare fanteziile, povesteşte-i ce-ţi doreşti tu, stârneşte-i interesul şi fă-l să-şi dorească şi el acelaşi lucru.

Cele mai eficiente remedii împotriva căderii părului

Pierderea zilnică a 30-40 de fire de păr este un lucru normal, dar, când situaţia devine mai gravă, ne gândim cum am putea să ne regenerăm podoaba capilară. Primul impuls este acela de a apela la tratamente ajutătoare naturale, care nu au efecte secundare. Noi vă prezentăm câteva măşti-minune, pentru un păr bogat şi sănătos. Mască revigorantă Aveţi nevoie de două linguri cu ulei de măsline, un gălbenuş de ou şi câteva picături de zeamă de lămâie. Amestecaţi bine ingredientele până se omogenizează şi aplicaţi pasta obţinută pe părul curat. Acoperiţi cu o cască de baie şi lăsaţi să acţioneze 45 de minute. La final spălaţi bine părul cu şampon. Loţiune regenerantă Aveţi nevoie de 500 g de praf de cedru, două gălbenuşuri de ou şi câteva picături de lămâie. Amestecaţi bine şi aplicaţi loţiunea pe toată lungimea părului, masând uşor scalpul. Lăsaţi 15 minute şi apoi clătiţi bine cu apă călduţă. Tratament pentru fire fragile Dacă aveţi un păr fragil vă propunem un tratament excelent, din două linguri cu smântână, o jumătate de lingură cu germeni de grâu şi o lingură cu suc de lămâie. După spălare întindeţi amestecul omogenizat pe părul umed, cu ajutorul unui pieptene. Se acoperă părul cu o cască de baie, se lasă 15 minute şi se clăteşte. Acest tratament se aplică o dată pe săptămână. Uleiul de ricin face minuni! Uleiul de ricin, gălbenuşul de ou şi uleiul de măsline extravirgin sunt un un izvor de sănătate pentru podoaba capilară. Amestecaţi două linguriţe de ulei de ricin şi două de ulei de măsline, apoi adăugaţi gălbenuşul. Aplicaţi din această pastă omogenă câte putin la rădăcina firului de păr, masând uşor. O lăsaţi să acţioneze 40 de minute, apoi clătiţi. Masca se utilizează de două-trei ori pe săptămână, timp de trei luni. Ardeiul iute şi ceapa stimulează creşterea Datorită faptului că este un iritant pentru piele, el activează circulaţia sangvină şi atrage substanţele nutritive în scalp, promovând şi eliberarea de histamine, ce stimulează regenerarea celulelor şi creşterea părului. Un studiu publicat în „Jurnalul de Dermatologie” a prezentat rezultatele folosirii sucului de ceapă de diferite persoane care sufereau de alopecie. Aceasta este o boală dermatologică şi se caracterizează prin căderea părului, de obicei de pe pielea capului, zonele lipsite de păr având forma rotundă sau ovală. Douăzeci şi trei de subiecţi au aplicat suc de ceapă direct pe scalp, de două ori pe zi, timp de două luni. Participanţilor a început să le crească părul după doar două săptămâni de tratament, iar după şase săptămâni, 20 de persoane aveau scalpul acoperit. Spălaţi-vă cu bicarbonat şi clătiţi-vă cu mesteacăn! Amestecaţi două linguriţe cu bicarbonat şi două linguriţe cu apă, până se face o pastă. După ce v-aţi udat bine părul turnaţi acest amestec şi masaţi-vă scalpul timp de câteva minute. Clătiţi apoi abundent. O altă reţetă ar fi să amestecaţi gălbenuş de ou cu zeama de la o jumătate de grepfrut şi să procedaţi la fel ca mai sus. La final clătiţi cu apă în care aţi pus puţin oţet de mere sau tinctură de mesteacăn. Această plantă conţine solanină, un detergent natural. Si ceaiurile ajută Ceaiul de rozmarin, ceaiul de muguri de plop şi ceaiul de brusture stimulează creşterea părului, făcându-l mai bogat şi mai strălucitor. Beţi una-două căni pe zi, dimineaţa şi seara, timp de o lună şi rezultatele vor fi uimitoare. Pentru uz extern vă mai puteţi clăti cu infuzie de coada calului. O preparaţi din trei linguri de plantă mărunţită la un litru de apă. După ce a dat în clocot, acoperiţi vasul şi lăsaţi-l la infuzat. Nu exageraţi cu pieptănatul Pe vremuri exista obiceiul ca părul să fie pieptănat în fiecare seară de câteva ori. Se credea că, în acest fel, sebumul în exces este repartizat pe întregul fir de păr, lucru ce i-ar fi fost benefic acestuia. Acest lucru este greşit, spun acum dermatologii. Ei susţin chiar că pieptănatul în exces este dăunător. Evitaţi uscatul artificial De multe ori, din motive de lipsă de timp, alegem să ne uscăm părul folosind foenul. Însă, acest lucru nu face decât să deterioreze podoaba capilară. La fel se întâmplă şi în cazul utilizării plăcii pentru îndreptat părul, care agresează firele. Specialiştii recomandă, prin urmare, ca, după spălare, părul să fie ţinut într-un prosop pentru cel mult două-trei minute, apoi lăsat să se usuce liber. Suplimentaţi alimentaţia cu fier Căderea părului poate fi cauzată şi de o carenţă de fier în organism. De aceea, unul dintre primele lucruri pe care ar trebui să îl faceţi atunci când podoaba capilară se răreşte este să efectuaţi analize de sânge. În funcţie de rezultatul acestora, sporiţi cantitatea de fier fie cu suplimente alimentare sau mâncând produse bogate în această substanţă, cum ar fi: scoici, spanac, seminţe de dovleac, fasole sau cereale fortifiate. Atenţie! Nu luaţi pastile cu fier fără recomandarea şi supravegherea unui specialist, deoarece excesul de fier este periculos.

5 idei simple prin care poti sa ii faci pe cei de langa tine sa te placa mai mult

Trebuie să recunosc, îmi place să fiu plăcut. Nu sunt eu cel mai simpatic om de pe Pământ, însă mă străduiesc să mă înţeleg bine cu oamenii cu care împart aceleaşi interese şi cu care simt că am ceva mai multe în comun decât simple hobby-uri. Totuşi, ca să devii o persoană agreabilă nu este aşa de uşor. Trebuie să ai o “strategie”. Nu toţi suntem naturali când vine vorba de relaţiile cu ceilalţi din jur. Nu toţi suntem foarte confortabili cu ideea că vom cunoaşte persoane noi şi ştim că ne este util să ne apropiem de ele. De aceea, am extras din cartea lui Dale Carnegie – Cum să vă faceţi prieteni şi să deveniţi influent (clic pentru detalii despre carte), 5 idei simple prin care poți să faci pe oricine să te placă mai mult. Cum sa-i faci pe altii sa te placa mai mult 1. Capata un interes sincer in pasiunile celorlati E simplu. Cineva o să te accepte mai uşor ca prieten, dacă te interesezi sincer de pasiunile lui. Ştiu, poate părea puţin forţat, dar nu e chiar aşa. Tot ce trebuie este să devii curios şi să fii dispus să înveţi lucruri noi. Deci nu este deloc fals acest interes. Te interesează sincer să înveţi lucruri noi, te interesează sincer să faci lucruri care să te apropie de o persoană. Această metodă capătă sens în funcţie de sinceritatea cu care o tratezi. Dacă vezi în oameni doar persoane de la care vrei să obţii chestii, la un moment dat te vei arde cu această abordare. Dacă vezi în oameni oportunităţi de relaţie şi învăţare, atunci ei te vor accepta ca prieten, pentru că una dintre cele mai mari plăceri este să îl înveţi pe altul ceea ce îţi place ţie. 2. Zambeste sincer Sunt 2 feluri de zâmbete: zâmbetul social şi zâmbetul sincer. Cel social este foarte uşor de recunoscut. Îl simţi ca fiind fals şi îl observi cu ajutorul microexpresiilor, pentru că nu se formează mici riduri în lateralul ochilor. Nefiind interesat în mod natural de o persoană, e normal ca să afişezi un zâmbet fals, pentru că nu există o conexiune reală, bazată pe curiozitate şi joacă. Când eşti curios eşti entuziasmat, când eşti entuziasmat eşţi într-o stare de joacă, iar când eşti într-o stare de joacă, pur şi simplu îţi vine să zâmbeşti. 3. Retine numele persoanei si repeta-l ori de cate ori ai ocazia. Este sfatul meu preferat, însă cu care am problemele cele mai mari. Eu am o problemă în reţinutul prenumelor. Sunt catastrofal când vine vorba de nume mici. Mi se întâmplă des să mă întâlnesc cu persoane cu care am mai conversat în trecut şi să nu ştiu numele lor şi cred că ştii şi tu cât de ciudat este să întrebi, scuze, dar am uitat cum te cheamă. Oricât de sincer ai fi şi de înţelegătoare ar fi persoana respectivă, tot creează nişte fricţiune între voi 2. Am încercat acest sfat cu mai multe persoane şi simt diferenţa în discurs şi în interacţiune. Am încercat şi cu persoane pe care nu le ştiam, de exemplu persoane care vând la Fast Food şi au ecuson cu nume. Le salut şi le includ şi numele şi în majoritatea cazurilor generez zâmbete şi parcă şi discursul devine instantaneu mai amabil. Da, poate pentru tine poate părea ceva mai inconfortabil, cel puţin la început, dar sunt de aceeaşi părere cu Dale Carnegie care a zis că sunetul produs de spunerea numelui propriu reprezintă cea mai frumoasă muzică din lume. 4. Asculta activ povestea celui de langa tine. Ca să fii un bun ascultător nu trebuie doar să asculţi. Trebuie să fii activ implicat în procesul de ascultare. Ceea ce ţi se povesteşte trebuie să devină pentru tine o întreagă experienţă auditivă. Trebuie să te gândeşti că tu de fapt asişti la un spectacol şi vrei să ştii cât mai multe despre actori, despre poveste, despre deznodământ. Pune întrebări curioase şi vei respecta intuitiv şi prima metodă din acest articol. Când asculţi ca şi cum îţi pasă, vei vedea că unele persoane te vor considera ca fiind cel mai interesant om cu care au discutat vreodată, chiar dacă tu ai vorbit 20% din timp. 5. Vorbeste despre ce le pasa lor. Sper că te-am lămurit că oamenilor le place foarte mult să vorbească despre ce le pasă lor. Mi se pare şi normal, în contextul alţii vorbesc fără voia noastră şi aproape obsesiv despre orice, chiar dacă nu este interesant. Vrem să ne simţim apreciaţi, iar ceea ce facem noi zi de zi, pasiuni, hobby-uri, muncă, merită apreciat şi povestit. Până la urmă peste jumătate din zi le petrecem într-un fel care contează pentru noi, iar dacă există cineva care să ne asculte poveştile, vom adormi liniştiţi de fiecare dată. Atunci când vorbim despre ce le place altora, îi facem să se simtă importanţi. Şi sunt importanţi, pentru că pasiunile lor contează şi pentru noi. Ganduri de final Nu este nici greu, dar nici uşor să faci o persoană să te placă mai mult. Totuşi merită, mai ales dacă ştii că persoana respectivă îţi poate face viaţa mai plăcută şi mai deosebită. Poate că îţi este frică să încerci paşii de mai sus. Nu-i nicio problemă, ştiu cum e. Începe însă cu paşi de bebeluş. Aplică metodele de mai sus pe prietenii care îi ai deja sau pe familia ta. După aceea aplică metodele pe un coleg de muncă. Vezi cum anume se schimbă calitatea interacţiunii. Sunt convins că te vei descurca minunat.