Draga A.,
Din tacerea ta, inteleg exact ce imi convine. Si e mai simplu pentru mine sa continuu.
O mai stii pe Marusia? Cu pielea ei negricioasa si genele ei atat de lungi, incat prietenii ziceau ca ii trage curentul cand clipeste? Era cu doi ani mai mare decat noi, tocmai absolvise un colegiu la Milano si i-a convins pe cei de la Universitate s-o admita direct in anul doi. Asa ne-am pomenit cu ea in grupa si ne-am dat seama repede ca fata e cu adevarat venita dintr-o alta lume. Fiica a unui pictor care saracise la batranete, Marusia vorbea despre arta precizand nume si ani si curente de care noi, studenti lenesi, inculti si betivi, habar n-aveam. Marusia vazuse lumea – oricum, mult mai mult decat o vazuse oricare din noi – si, mai important, o vazuse intr-un fel nonturistic. Avea mai multe povesti decat oricare din noi, colegii ei, fii ai ploii adunati dupa cursuri in carciumile din preajma Universitatii.
Marusia avea sa-mi dovedeasca mie, pentru prima data, ca tu, draga mea A., ai acel al saselea simt pe care il dezvolta femeile pentru a depista orice miscare extraconjugala. Si tot datorita ei, aveam sa inteleg ca acest al saselea simt poate fi fentat.
Tu ai mirosit-o cu mult inaintea mea: ce atata Marusia in sus si-n jos? De ce ma suna toata ziua, ce tot am de impartit cu ea? Eu, sincer nevinovat, iti spuneam ca e doar o colega si ca primeste mai multa atentie decat celelalte pentru ca e mai inteligenta si mai interesanta decat celelalte. Si, imi spuneam, reciproca trebuie ca e si ea valabila. Dar faceai mici crize de gelozie cand auzeai ca iar e Marusia cu noi, cu baietii, la cate-o bauta. Ai inceput sa vii si tu pe capul nostru, ca sa analizezi lucrurile de aproape. Nu te-ai convins de inocenta ei: mi-ai spus ca se uita la mine intr-un anume fel. Mie imi venea sa rad. Mi-ai spus ca vorbeste cu mine intr-un anume fel. Te-am crezut naiva. Totusi, dupa luni de zile si cu mari eforturi, am reusit sa te fac sa accepti ca nu ma intereseaza fata aceea si ca nici eu n-o interesez pe ea.
Nici nu-mi dadeam seama atunci ca, in ambele privinte, te minteam.
Si mi-am dat seama intr-o zi de iarna: nu mai dormisem noaptea de cateva saptamani, pentru ca asa era in sesiune, trebuia sa platesc factura unui semestru de durere in cot. Aveam examen a doua zi si Marusia m-a sunat sa invatam impreuna. Ceea ce a picat la fix, cui ii place sa toceasca de unul singur? Si, pe la vremea pranzului unei zile geroase, cam ca astea de acum, m-am infiintat in fata usii ei, bine inarmat cu markere, pixuri, coli albe si cursuri ravasite.
Era prima data cand mergeam la ea acasa – chiar daca tu ma suspectai c-o vizitez des, dar nu vreau sa recunosc. Statea la parterul unui bloc vechi, cu apartamente micute, si de la intrare m-a luat de nas mirosul greu de ulei de in si vopsea neuscata. Holul ingust si intunecos era ticsit cu panze neinramate, dovada ca tatal Marusiei picta mai mult decat reusea sa vanda. Camera ei, in schimb, era ca o lada de zestre a unei bunicute nestiute. Mobila era de-o varsta cu apartamentul, anii ’50 probabil. Nu se mai face acum mobila din aceea, impecabil furniruita, cu zeci de usite si sertarase, gemulete cu marginile rotunjite si alte detalii chinuitor de migaloase de dulgherie. Cartile coplesisera numeric mica biblioteca si erau stivuite si deasupra ei, pana in tavan. De pat nu era loc, dar un studio extensibil asimetric, la fel de vechi, parea sa-i fie suficient subtiricii de Marusia. Perdelele erau dublate de draperii de catifea visinie, iar draperiile erau si ele pazite de persiene. Nicio raza de soare nu risca sa intre acolo nepoftita. Pe jumatate din lungimea unui perete, sedea o pianina ruseasca, a carei cutie de rezonanta devenise suport ad-hoc pentru cosmeticalele fetei. Doar pozele cu Marusia vizitand Domul si cartile de istorie aruncate pe recamier mai inviorau un pic o incapere care, altminteri, nu era decat extensia locuibila a unei fete cu gene lungi si ten cam prea intunecat.Vreme de vreo trei ceasuri, am invatat, am conspectat si am blestemat zilele de sesiune. Mama Marusiei ne aducea, din cand in cand, prajiturele de casa si cafea proaspata. Menajul asta accentua in mine senzatia de pensiune interbelica: dumneaei trebuia sa bata la usa si sa astepte pana cand Marusia binevoia sa descuie. Nu intelegeam de ce tine usa incuiata tot timpul; cand am intrebat-o, mi-a explicat ca asa se obisnuieste la ea in familie, mai ales pentru ca batranului pictor nu-i place sa fie deranjat cand lucreaza. Se poate sa ma fi pacalit, dar nu asta conteaza. Pe urma, ni s-a facut lene si am cazut de acord ca nu e atat de important un nenorocit de examen si ca ar fi mai bine sa ne facem ordine in idei mergand sa bem o bere. Ok, a zis Marusia, stai sa ma schimb. Si, cum stateam eu pe studio si repliam armata de markere si foi mazgalite, Marusia s-a indepartat un pic si, cu naturalete, a ramas in sutien si in chiloti.
Hm, mi-am spus, privind fascinat puful ala pe care fetele cu ten intunecat il au adesea inspre josul spinarii, iata ce inseamna o fata scolita la Milano, iata cum dispar inhibitiile provinciale atunci cand iei contact cu obiceiurile lumii bune. Si, ca sa-mi abat atentia de la o nepoftita erectie, am intrebat-o daca stie sa cante la pian.
Ea a zis ca da, ca stie un pic, ca stia mai mult odinioara, dar ca nu a mai exersat de multi ani, m-a intrebat daca vreau sa o ascult, i-am spus ca da, m-a pus sa-i promit ca n-o sa rad daca se incurca, apoi a ridicat capacul claviaturii si a inceput: cateva secunde de game, apoi traditionala Fur Elise. Dar numai pentru Beethoven n-aveam eu urechi atunci: ma intrebam de ce oare se ambitiona colega mea sa cante imbracata in chiloti si sutien. Ar fi putut sa-si traga ceva pe ea, nu? Milano, Milano, imi spuneam, dar aici nu mai e vorba de lipsa de inhibitii. Si mi-am adus aminte de toate predicile tale, de felul in care erai tu convinsa ca fata aceea are ganduri mai putin pudice la adresa mea.
Asta a contat foarte mult; a trebuit sa-ti multumesc pentru ca imi deschisesesi ochii. Altfel, as fi ramas intepenit pe recamier, holbandu-ma la surprinzatoarea mea colega de facultate si nestiind ce-ar trebui sa fac mai departe. Pe cand asa, in clipa in care ea s-a oprit un pic din cantat si s-a intors catre mine ca sa imi spuna:
- E usor dezacordata...
...in clipa aceea am vazut-o pe Marusia asa cum o vazusesi tu.
Nu am eu cine stie ce ureche muzicala, dar privirea ei era grav dezacordata. Am rugat-o sa cante Sonata Lunii. Orice pianist stie Sonata Lunii.
N-a ajuns niciodata la final.
Cand am atins-o era, deja, imoral de fierbinte. In timp ce eu ii atingeam spinarea cu unghiile, ofta si gemea in cel mai ingrijorator fel cu putinta, mai ales ca stiam ca e numai un perete de caramida intre noi si mama ei cea grijulie. Avea sanii destul de mici, dar mogaldetele pareau sa aiba viata proprie, altfel nu-mi explic de ce simplul fapt ca-i atingeam facea sa-i tresara necontrolat umerii si genunchii. Sarutul ei era tropical, umed si incins totodata, iar intreg freamatul ei era un spectacol infiorator pentru lipsa mea de experienta. Cand mi-am coborat degetele mai jos de pubis am crezut ca am de-a face cu o criza de epilepsie. A fost mai mult erotism in gesturile ei necontrolate decat puteam suporta asa, pe nepusa masa, intr-o camaruta a carei tensiune imi apasa tamplele: am ejaculat exact in clipa in care ea se pregatea sa imi deschida cureaua blugilor.
A trebuit sa contramandam faza de platou. Am invocat o scuza tampa, cum ca nu as vrea sa intre maica-sa peste noi. I-a fost destul de greu sa inteleaga, dar nu aveam de ales decat s-o tin pe-a mea. Nu-mi permiteam sa ma fac de ras. Dar m-am silit sa dreg situatia pe cat de bine cu putinta, lasand mult loc de „va urma“.
Cand m-am vazut cu tine, in seara aceea, dupa ce am baut una sau doua beri cu Marusia, eram vesel si mai stapan pe mine ca niciodata. Dar, ce ironie, tu n-ai mai avut nimic de comentat. Al saselea simt era intr-un mic concediu. Ne-am uitat impreuna la Ally McBeal si, cand radeai la cate-o scena mai vesela, ma gandeam la frumusetea ta vie, solara, lipsita de complicatii inutile. Ma gandeam apoi la Marusia si la farmecul ei nocturnal, sofisticat ca o inmormantare imparateasca. Nu-mi dadeam seama care dintre cele doua tipuri de frumusete era mai potrivit pentru mine. Dar n-aveam atunci prea mult chef de ganduri profunde. Aveam o problema de rezolvat: lucrurile intre mine si Marusia erau intr-un punct din care eram obligat sa le imping inainte, pana ca ele sa poata da inapoi. Ar fi fost prea riscant pentru orgoliul meu masculin sa las ca o semi-idila sa-si gaseasca finalul intr-o ejaculare precoce.
Am obosit. Data viitoare iti voi spune mai multe. Sper, doar, sa citesti. Cum ti-am mai spus: nu e niciodata prea tarziu sa-ti afli povestea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu