Draga mea A.,
Unde ramasesem? Era, deci, prin 2001 cand incepusem sa te iubesc in cunostinta de cauza. Dar Pamantul se invartea in jurul Soarelui cu 100.000 de kilometri pe ora si, chiar daca nu ne-a luat ameteala de la atata viteza, primavara s-a facut implacabil vara, iar vara, sa stii, e un anotimp ciudat: pe cat de mult ii iubeste pe indragostiti, pe atat de dusmanos poate sa fie cu relatiile astea monogame si de durata.
Si cat de bine mi-am dat seama de asta, intins alaturi de tine pe cearsafuri, prin Costinesti ori Vama Veche. Atatea fete care pareau ca-si lasa enigma in paza catorva fire de nylon, atatia sani care te priveau ostentativ in ochi, unii mici cat un panseu filosofic, altii mari cat o liturghie, atatea fese pline de aroganta in lupta lor cu razele ultraviolete, atatea pulpe condimentate cu nisip, asteptand parca sa fie consumate urgent de o pereche de umeri mai indrazneti... Chiar si cei cativa exhibitionisti care isi expuneau ostentativ madularele frustrante, ca si cum nu si-ar fi dat seama ca, in plimbarea lor nuda, trecusera de mult atat de meleagurile Africii, cat si de zona rezervata nudistilor, toate si toti ma faceau sa ma simt, din nou, exclus din marea fornicare a capitalismului estival.
O cantitate memorabila de bere m-a facut sa trec cu relativ succes peste toata aceasta masinarie infernala si sa razbun cu nonsalanta, intre coapsele tale, toate relele unei lumi care nu stiu exact de ce ma enerva: pentru ca era prea plina de pacat sau pentru ca ma forta pe mine sa ma simt exclus din mijlocul ei. Si, intr-una din serile acelea, mi-am dat seama ca, oricat de mult mi-as fi dorit sa simt in palma caldura unui fluture nou, de fapt, nu cautam sa te insel.
Caci, pe buna dreptate, poti sa inseli floarea cu gradina? Poti sa inseli copacul cu padurea? Poti sa inseli piatra cu muntele?
Intr-o clipa, mi-a fost limpede cat de nedreapta este situatia ta si cat de nedreapta este lupta mea. Caci nu cu o alta femeie trebuia sa ma imparti pe mine – chiar daca, pentru o clipa, poate parea ca asa se intampla – ci cu toate femeile. Nu era un concurs cinstit. Nu era un concurs intre frumusetea ta si frumusetea unei alteia, ci intre frumusetea ta si frumusetea tuturor celorlalte. Tu, cu multe bune si putine rele, erai totusi o experienta limitativa. Ochii tai erau frumosi si cand erau veseli, si cand erau tristi, dar erau numai doi. Sanii tai puteau tremura uneori, sau puteau fi suparaciosi altadata, dar pentru mine erau mereu aceiasi. Cu tine puteam sa fac dragoste in multe feluri, pe cand cu celalalte as fi putut face dragoste in nenumarate feluri. Orgasmul tau putea fi astazi unul si maine altul, orgasmul lor era tot timpul altul.
Si, cel mai grav dintre toate, era ca in oglinda ta ma privisem deja destul de mult. In oglinzile lor as fi putut, teoretic, sa devin mereu altul. Nu o viata
dubla imi lipsea, asa cum crezusem, ci posibilitatea de a avea atat de multe vieti incat, in serile mai triste, sa cred ca sunt nemuritor. Atat de bine mi-am inteles atunci instinctele extraconjugale incat, pentru o vreme, realitatile s-au inversat: nu ma mai intrebam de ce a trebuit sa ma nasc eu cu boala curiozitatii nesatule; ma intrebam de ce, daca totul e asa limpede, mai exista totusi si barbati dispusi sa-si sacrifice perspectivele atat de largi in numele unei singure fete.
Sa presupunem, imi spuneam, ca, totusi, faptul ca deveneam si imi asumam incet, dar sigur, destinul unui afemeiat, e un handicap al meu. De ce, atunci, lumea asta care tolereaza si chiar sprijina alte forme de devianta sexuala, precum homosexualitatea, te va cataloga ca fiind un nenorocit daca te arati curios fata de alta femeie? De ce lumea asta, care te incurajeaza in principiu sa iubesti cat mai multi oameni, te judeca aspru atunci cand, in loc sa iubesti o singura femeie, vei iubi mai multe? Dar ce zic? Nici macar asta nu mai e o problema, sa iubesti mai multe femei, caci si divortul e o institutie de incredere in ziua de azi; doar ca nu trebuie sa faci greseala sa le iubesti in aceeasi perioada a vietii, ca sa nu zic in acelasi timp – desi si asta mi-ar fi placut, sincer sa fiu. De ce lumea se lasase ghidata de regulile inventate de gelozie si imi luase astfel pentru totdeauna posibilitatea de a fi sincer cu tine? De ce ajunsesem sa supunem oamenii acelorasi reguli care se aplica obiectelor? Ce inseamna monogamia, daca nu oficializarea unui drept de proprietate asupra unui organ sexual?
Or, asta vrea o femeie? Statutul de unic proprietar, cu acte sau fara, asupra unui amarat de corp cavernos si cu eficienta negarantata?
In secunda urmatoare, desigur, am incercat sa fiu cinstit cu mine si sa imi sustin pledoaria inversa: cum m-as simti eu daca tu ai incerca ceva nou? Te-as mai iubi daca ar trebui sa te impart cu altul? Nu. De ce? Nu stiu, deocamdata. De ce atunci eram tentat sa iti cer sa masuram dragostea in unitati diferite? Si, vai, lucrurile sunt chiar mai incalcite: lumea asta, oricat de aspru i-ar judeca pe afemeiati, e mult mai rea cand vine vorba de femeile usoare. Sunt nedreptatit si, totusi, privilegiat.
Da, draga mea, astfel de probleme aveam eu, intr-o noapte de vara, in timp ce tu dansai si radeai si imi spuneai ca ma iubesti, in timp ce alcoolul alimenta in mine dorinte intunecate, in timp ce Pamantul se invartea in jurul Soarelui cu 100.000 de kilometri pe secunda. Si multe asemenea veri aveau sa mai treaca peste noi, gasindu-ne de fiecare data cu un raspuns in plus, dar niciodata ajunsi la capatul intrebarilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu