De ce inselam femeile:Zilele Duble

Ca sa vezi, draga mea A.,

Joia trecuta te-a vazut cineva, un vechi prieten de-al nostru, mergand pe strada cu iubitul asta nou al tau. L-am intrebat cum aratai, si mi-a zis exact ca erai foarte luminoasa.

Trebuie ca asta e partea frumoasa a dragostei, felul in care ne face sa fim luminosi. Imi spune ca, poate, sufletele noastre sunt aidoma Lunii, niste sateliti naturali ai dragostelor noastre, fara razele carora am fi doar piatra si vant, siliciu prafuit si negurat.

Dar atunci, in zilele cele mai de primavara ale vietii noastre, nu prea stiam treaba asta. Eram, pe vremea aceea, precum oamenii din vechime, care credeau ca Luna poate lumina de una singura, ba ziceau chiar ca ar fi cea mai mare si mai luminoasa dintre stele. Cata onoare acordata unui biet bulgare de raceala...

Ca in povestea copilului nestiutor, care spune ca Luna e mai buna decat Soarele, pentru ca ea ne aduce lumina noaptea, cand e intuneric, nu ziua, cand nimeni n-are nevoie de ea, draga mea, incurcasem rau borcanele, incercand sa rezolv, cu gramul meu de minte, incalcitele rebusuri ale sufletului. Dar o sa ma ierti, desigur, pentru ca stii si tu ca lucrurile stau intotdeauna pe dos cand esti tanar.

Si uite-asa, cand peste dragostea ta, s-a adaugat dragostea Marusiei, lumina care cadea peste mine m-a coplesit si m-a umplut de viciul mandriei. Ma simteam eu insumi atat de frumos si atat de iubit, incat n-am putut sa nu fac greseala cea mai mare dintre toate: m-am indragostit de propria-mi persoana.

N-a durat mult povestea dintre mine si Marusia. Masurand-o cu ceasul
omenesc, a fost vorba de vreo luna de zile. Dar sufletul meu era atat de dilatat de extaz atunci incat fiecare zi era mai lunga decat o vesnicie, iar noptile, crede-ma, erau si ele niste mici vesnicii albe.

Devenisem, intr-o clipa, un navetist al iubirii. Ma inchinam lui Cupidon cu doua maini, caci toate durerile mele disparusera. Te iubeam pe tine, pentru ca erai a mea, o iubeam pe ea, pentru ca te completa pe tine. Si, trecand de la una la alta, ma iubeam pe mine, pentru ca ma descopeream mai viu ca niciodata, stapan al unui izvor de energii
trupesti si sufletesti de care nu ma crezusem niciodata capabil.

Sexul devenise o minune. Meniul cu doua feluri era, de buna seama, mult mai hranitor. Ma simteam ca-ntr-o simfonie, alternand natural
intre lento si allegro, fara sa ma mai chinuie perspectiva monotoniei. Cand eram cu tine, faceam dragoste in numele echilibrului, asa cum numai oamenii care isi cunosc bine tabieturile sunt in stare. Cand eram cu ea, faceam dragoste in numele dementei, asa cum numai oamenii care n-au ajuns sa-si vada partile rele pot face. Cu tine, parca incercam sa uit ca viata
poate fi, uneori, prea complicata. Cand eram cu ea, faceam dragoste ca sa imi aduc aminte ca viata e frumoasa.

Eram doi oameni intr-unul singur, iar constiinta mea dormea ca un prunc: mi se parea ca, daca unul dintre cei doi „eu” va ajunge in Iad, celalalt sigur va fi primit in gradina Raiului. Si, cum iti spuneam, nu-mi dadeam deloc seama ca meritul e al vostru, nu al meu. Uitasem ca Luna nu lumineaza de una singura. Dar Dumnezeu, care are un fin simt al ironiei, stie nu doar sa umple nimicul de maretie, ci si sa readuca maretia la stadiul de nimic. Si Dumnezeu era deasupra.

Asa, draga mea A. Si, dupa ce vreo doua saptamani de zile am fost un muncitor cu doua norme, dormind cate trei-patru ore pe noapte, cu indulgenta, incepusem deja sa ma simt ca un zombie al amorului. Si stiu ca, in toata fericirea mea erotizata si bigama, ajunsesem incat de-abia asteptam ca uneia dintre voi doua sa i se intample micul necaz lunar, asa incat sa-mi pot trage un pic sufletul – cum zic sportivii. Numai ca, dupa cum iti ziceam, finul simt al ironiei divine s-a aratat din nou: si, cand a fost sa vina ziua, a fost aceeasi pentru amandoua.

Nu rade, te rog, nu rade. Daca n-as fi stiut ca nu va sta in puteri, as fi crezut ca e o conspiratie. Fronturile de est si de vest incheiasera armistitiu in aceeasi zi. Eram amuzat, dar si un pic nervos. O anume parte din mine se invatase repede cu un anume regim de functionare si, chiar daca paruse sa simta nevoia unei relaxari, in niciun caz nu se putea obisnui cu o pauza totala de activitate. Si, in felul acela ciudat in care viata
stie sa rada de noi, acest incident fiziologic avea sa scurteze la patru zilele dezmatului meu.

Ziua 1. Cele doua zane ale mele au devenit, simultan, nervoase si nesuferite. Asta a avut darul de a ma da un pic jos de pe norisorul pe care ma cocotasem. Numai ca, daca in cazul tau nu ma deranja sa-ti suport toanele menstruale, pentru ca erai prietena mea si asa merge treaba cand ai prietena, in cazul ei chiar m-au iritat cateva rautati gratuite. Povestea mea cu ea era bazata exclusiv pe nebunie si frumusete, o vedeam mai presus de maruntisurile mizerabile ale vietii si nu m-as fi asteptat ca prajitura asta sa se acreasca brusc, la comanda unei perechi de ovare. Altfel spus, alaturi de tine eram dispus sa stau la bine si la rau. Alaturi de ea, doar la bine.

Ziua 2. In consecinta, dintr-un motiv marunt, eu insumi am devenit nervos si nesuferit. Tie ti s-a parut stranie si inexplicabila proasta mea dispozitie, dupa o perioada in care ma vazusesi fericit si crezusesi, probabil, ca fericirea mea ti se datoreaza exclusiv tie. Si, normal, exact atunci te-ai gasit sa ma intrebi daca te mai iubesc, daca nu cumva am pe altcineva si alte prostioare de genul asta. Am negat cu lejeritate, amuzat in sinea mea de faptul ca nu-ti trecuse prin cap sa ma intrebi asa ceva intr-una din zilele in care musca imi statea mult mai bine pe caciula. Eu radeam, tu ai inceput sa plangi si m-ai pus sa jur ca n-o sa te parasesc niciodata. Ce ti-o fi venit? Ma rog. Am jurat.

Ziua 3. Aveam insomnii. Nu-mi puteam reveni la bioritmul normal si ma scotea din sarite perspectiva de a nu putea profita de micul concediu de odihna genitala. Organismul
meu se invatase cu narav si a trebuit sa ma masturbez. Si, cand am inchis ochii, cautand in minte imaginea unei femei care sa ma ajute sa duc treaba la bun sfarsit, am incercat sa ma gandesc la tine si la Marusia impreunate, ca atunci cand dansaserati impreuna. N-am putut. Drept pentru care, am incercat sa ma gandesc la voi separat. Nu ma excita deloc imaginea. A trebuit sa-mi aleg o straina.

Ziua 4. Eram cu nervii intinsi la maxim. Nu mai dormisem ca omul de aproape trei saptamani. Ma simteam in continuare plin de viata, numai ca viata care ma umplea nu mai avea parfumul acela floral de pana atunci. Aveam presentimentul ca sfarsitul extazului meu e aproape si am devenit sclavul premonitiei. Viata din mine isi cerea dreptul la masochism, la tragism, la ceva care sa compenseze fericirea mea de pana atunci. Si nu ma puteam lasa la mana destinului. Asa ca, fara sa stiu nici eu prea bine de ce, am hotarat sa pun capat povestii mele cu Marusia. Prin sms, ca sa condimentez cu cinism un ghiveci sentimental altminteri foarte incoerent. I-am comunicat aceasta decizie arbitrara si unilaterala fara nicio urma de remuscare. I-am spus ca-i redau libertatea. De fapt, mi-am redat-o mie.

Si am reusit: in noaptea aceea, am dormit ca un prunc.

Si, inca o data, m-am intors la tine plin de entuziasm si chef de viata, ca dupa o secreta petrecere a burlacilor. Spunandu-mi, desigur, ca o sa fiu numai al tau pentru totdeauna. Dar cine-as fi eu daca as fi in stare sa invat macar din propriile greseli?

Ei bine, draga mea A., asa mi s-a spus: ca aratai luminoasa joia trecuta. Ma bucur pentru tine. Pentru o clipa, candva, am fost si eu luminos, si de atunci am stat numai cu ochii in soare, in speranta ca voi regasi clipa aceea.