Draga mea A. care nu dai niciun semn de viata, probabil pentru ca nu merit,
Ma gandesc ca Dumnezeu trage cateodata in fata noastra niste linii cu creta, pe care noi abia apucam sa le vedem cu coada ochilor, trecand peste ele. E o voce care ne spune ca ar fi trebuit sa ne oprim acolo, dar cine are timp s-o asculte? Si-apoi, cine mai asculta voci in ziua de azi? Si abia cand raman in urma noastra, liniile astea de creta, atat de greu perceptibile initial, devin transee militarizate, in care soldati inarmati cu propriile noastre slabiciuni au o singura datorie: sa nu ne mai lase sa ne intoarcem in Gradina Raiului.
Ei bine, draga mea A., in zilele acelea ma indreptam cu nepasare catre o astfel de linie. Viata
mea simpla si normala, viata barbatului monogam – fie el unul cu greseli – se apropia de sfarsit. Linia de creta era in fata mea, era trasa, aproape ca o simteam, era in aer mirosul clipei aceleia in care regula se transforma in exceptie, iar exceptia devine regula. Dar n-am putut misca un deget pentru a-mi schimba soarta. Si cred ca nici n-am vrut.
Cand am terminat cu examenele din iarna aceea, noi, colegii de grupa, am hotarat sa mergem la discoteca, sa bem si sa dansam si sa ne bucuram de primavara care statea sa vina. Ai vrut sa mergi si tu. Nu prea mi-a convenit, pentru ca stiam c-o sa fie si Marusia pe-acolo si asteptam ca mica noastra poveste secreta, ignorata de nevoie in ultimele doua saptamani de sesiune, sa-si gaseasca loc pentru episodul doi. Dar nici nu puteam sa te refuz. N-aveam chef sa raspund mintind la un lung sir de „de ce“-uri. Si, pana la urma, tu erai iubita mea cea adevarata si n-aveam niciun chef ca preocuparile mele extraconjugale sa ma faca sa-ti refuz vreodata micile capricii. Marturisesc, mi-era un pic de frica. Dar sansele ca Marusia sa se dea de gol erau zero: ce-ar fi putut ea spune, ce-ar fi putut povesti, cu ce ma avea ea la mana pana la urma? Tu, de cealalta parte, pareai in continuare a-ti tine in amortire acel al saselea simt muieresc, care depisteaza derapajele extraconjugale. Mi-am zis doar ca o sa trebuiasca sa beau mult, asa incat sa-mi creez, profilactic, un alibi pentru eventualele gesturi necontrolate.
Cum naiba, din cei treizeci de oameni cati erau acolo, bataindu-se pe picioare si nadusind pe spinare si ciocnind si golind pahare, te-ai gasit tu sa te lipesti tocmai de Marusia, draga mea A., asta n-am putut-o pricepe. Ce magnetism pervers, ce ironie a sortii v-a apropiat pe voi, sub curcubeul ala schizofrenic de lasere si stroboscoape? Ati vorbit mult, nu-mi imaginam ce subiecte de conversatie vor fi gasit doua fete atat de diferite. Ati inceput sa dansati impreuna, cu detasarea aia semi-erotica a fetelor heterosexuale care se ating in joaca. Ati devenit mai lascive cu fiecare pahar de vodca tonica. Iar mie, din momentul acela, nu mi-ati mai dat nicio sansa.
Frumusetea nu e intotdeauna supusa legilor matematicii. Dar atunci, era aritmetica elementara: frumusetea ta plus
frumusetea ei egal doza dubla de frumusete. Supradoza, pentru un tampit ca mine, gata sa devina un afemeiat ordinar. Stateam pe canapelele de vinilin, ca unul care nu-si da seama ce i se intampla si ma holbam la voi: tu dansai cu entuziasmul celei care stie sa se bucure de viata, fara a avea nimic de ascuns; ea, dimpotriva, dansa purtand povara secretului nostru, cu gratia dezordonata a celei intrate in vartejul pacatului. Tabloul feminitatii era complet si simplificat ca o schema logica: ingerul si demonul se intrupasera distinct, iar cele doua trupuri se reuneau acum cu nonsalanta, cantand la patru maini o partitura scrisa pentru doua.Patru maini, patru sani, patru picioare lungi, patru fese stranse sub fustele mulate pe care le cerea moda inceputului de mileniu, patru ochi dizolvati in etil si vibratii.
Si, la un pas de voi, eu, vremelnic posesor al acestei intregi frumuseti, ma simteam ca bisnitarii de pe vremea lui Ceausescu: acumulasem mai multa bogatie decat mi se permitea si, in loc sa-mi urlu fericirea, in loc sa-mi celebrez victoria, trebuia sa tac malc si sa tin numai pentru mine satisfactia unei averi ilicite.
Dar cine restrictionase dreptul meu la frumusete? Ce expozitie de pe lumea asta are un singur tablou, ce poet scrie o singura poezie? De ce femeile trebuia sa se supuna altor reguli? De ce trebuia sa fie numai una? De ce mai multe inseamna nimic? Ce defecte de fabricatie ale societatii te faceau sa-mi interzici s-o ating pe cea pe care chiar tu o atingeai?
Nu prea aveam multa minte, pe vremea aia, si din putina mea experienta nu puteam gasi raspunsul la aceste intrebari. Nu l-am prea gasit nici astazi, ce-i drept, dar intre timp am invatat sa nu-mi mai bat capul cu intrebari tampite.
Ceea ce conteaza, in povestea asta, e ca noaptea aia a schimbat ceva in mine. Pana atunci, calcasem stramb cu constiinta ca fac ceva ce nu se cuvine. Dar ce putea sa nu se cuvina cand era vorba doar de frumusete? Frumusete bruta, frumusete recunoscuta de public, frumusete care, iata, se recunostea chiar pe ea insasi. Pana atunci, gresisem fara voie. Gresisem pentru ca nu putusem spune nu carnii, pentru ca avusesem de stins niste frustrari adolescentine, pentru ca fusesem curios sau pentru ca fusesem slab. De-atunci inainte, aveam sa gresesc pentru ca asta voiam.
Pe moment, nu stiam prea bine asta. Ma drogam cu frumusetea voastra insumata si combinata cu mult alcool si imi spuneam intruna ca noaptea aceea nu se va repeta niciodata.
Da, draga mea A., eram tanar si prost si uitasem de povestea Micului Print.
Si chiar asa, draga mea A., cum era povestea aia a Micului Print?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu